Una din știrile apărute recent, trecute oarecum cu vederea, este cea privind numirea de către premierul grec a unui laureat al premiului Nobel pentru a coordona o comisie care are drept responsabilitate realizarea unei strategii de creștere.

Este greu de spus dacă premierul grec Kyriakos Mitsotakis a dorit să dea o lovitură de imagine sau își propune mai mult decât atât, să obțină chiar o strategie de creștere. Cel numit în fruntea comisiei este economistul de origine cipriotă, acum britanic, Sir Christopher Pissarides, laureat al premiului Nobel pentru economie, în anul 2010.

Este interesant că Grecia a găsit un profesionist cu o experiență de excepție pentru a construi o strategie de creștere economică. Spre deosebire, de Grecia, România are extrem de puțini profesioniști adevărați în administrație. În ultimii 10-15 ani, nivelul de competență al politicienilor numiți în funcții de conducere importante s-a degradat continuu. În urmă cu câțiva ani, am văzut miniștrii care abia se puteau exprima în limba română, iar competența profesională în domeniul pe care îl conduceau era aproape de zero. Acest lucru s-a repercutat și asupra performanței ministeriale.

Este clar că partidele politice românești sunt tot mai sărace în profesioniști. Sau, dacă aceștia există, ascensiunea lor este blocată de găștile de partid, care aleg și selecționează oamenii pe care îi promovează după cu totul alte criterii decât competența.

În schimb, guvernul grec a numit în fruntea unei comisii care dorește să construiască o strategie privind factorii de creștere a economiei un laureat al premiului Nobel pentru economie.

Este greu de spus dacă Pissarides va fi eficient sau nu. Dacă strategia pe care o coordonează va putea fi aplicată și dacă politicienii vor avea voința și finanțarea de a o pune în practică. Dar, măcar, Grecia are o șansă, din momentul în care a numit un laureat al premiului Nobel în fruntea comisiei care își propune să găsească mijloace de dezvoltare ale economiei.

De altfel, economia Greciei a ieșit din criză abia anul trecut. Grecia s-a împrumutat de pe piața internațională, pentru prima oară după foarte mult timp, a reușit să încheie anul trecut cu excedent bugetar primar (adică, un buget cu plus, dacă nu se ia în calcul plata sumelor în contul datoriei).

Grecia a încheiat și aplicarea măsurilor de austeritate, iar acum, în pofida datoriei publice care atinge în continuare un nivel extrem de ridicat, se gândește serios la căi de creștere și pentru acest lucru apelează la oameni competenți.

Spre deosebire de România. Aici strategiile nu lipsesc, așa după cum nu lipsesc nici institutele de cercetare care să le facă. De asemenea, sunt alocați bani publici serioși pentru studii de cercetare sau pentru strategii din diverse domenii. Banii se cheltuiesc, documentele se scriu, dar ele rămân într-un birou, uitate atât de decidenții politici, cât și de funcționarii publici. Culmea, România nu duce lipsă de cercetători, de academicieni sau de studii. Lipsesc.este adevărat, laureații premiului Nobel și, eventual, aplicarea studiilor, analizelor și strategiilor. Doar atât. Grecia a avut în ultimul deceniu o serie de politicieni cu o bună pregătire profesională. Din păcate, de stânga.

Grupul Syriza, transformat în partid, i-a dat pe Alexis Tsipras și pe Yanis Varoufakis. De exemplu, Varoufakis era considerat ca unul dintre cei mai interesanți economiști de stânga europeni. Înainte de a intra la guvernare, acesta a fost unul dintre cei mai vehemenți critici ai măsurilor de austeritate aplicate de Grecia și ai înțelegerii cu „troika” creditorilor.

Varoufakis a venit pe „cai mari” ca ministru al finanțelor și a rămas radical în negocierile cu creditorii. Dar după numai câteva luni de mandat la Ministrul Finanțelor, din ianuarie până în august 2015, timp în care a devenit aproape „persona non grata” pentru negociatorii europeni, a trebuit să accepte realitatea și să plece din guvern.

În schimb, premierul Tsipras, care părea înainte de a prelua guvernarea, aproape un fanatic de extremă stângă, și-a adaptat limbajul și deciziile la realitatea dură a economiei grecești. În felul acesta, fără excese de stânga, a reușit să piloteze Grecia în momente foarte grele, de criză, spre soluții realiste. Chiar cu prețul de a plăti la nivel politic.

Este greu de spus acum dacă Grecia va reuși să găsească mijloacele și calea spre o dezvoltare a economiei. Dar, după cum abordează problema, are șanse mai mari decât România.