Cazul recent în care vicepremierul Dragoș Anastasiu a fost acuzat de implicare într-o presupusă schemă de mită a inflamat spațiul public, generând un val de indignare. Însă, dincolo de titlurile senzaționale și verdictele pripite, se ascunde o realitate inconfortabilă, adesea trecută sub tăcere: cât de multă presiune poate suporta un om de afaceri într-un sistem care pare să te împingă la colț, lăsându-te fără alte opțiuni?

Puțini sunt cei care își pun întrebarea esențială: cine profită cu adevărat dintr-un astfel de caz și, mai ales, în ce măsură deciziile unui antreprenor sunt cu adevărat libere într-un mediu economic sufocat de intermediari și trafic de influență?

Un ecosistem paralel de „soluții” și „conexiuni”

Corupția din România nu este un fenomen izolat, rezumat la un plic trecut pe sub masă. Este, mai degrabă, un ecosistem paralel bine structurat, format din firme de consultanță, case de avocatură, contabili cu „conexiuni” și o armată de consilieri informali. Acum poate că aceste practici s-au mai redus, dar în urmă cu 15-20 de ani, schemele descrise în cazul Anastasiu erau la ordinea zilei. Aceşti intermediari se interpuneau, ca o plasă invizibilă, între antreprenori și instituțiile publice, transformând accesul la servicii esențiale într-un labirint birocratic.

Mulți oameni de afaceri, mai ales cei vechi, cunosc prea bine acest mecanism:

• „Vrei să obții un proiect european? Sună-l pe X, el are omul potrivit.”
• „Ai probleme cu ANAF-ul și vrei să scapi de controale abuzive? Plătești pe cineva să-ți rezolve.”
• „Ai nevoie de o autorizație rapidă pentru o investiție? Plătești o firmă care știe exact „traseul birocratic” și accelerează procesul.”

Aceste scenarii nu sunt excepții, ci mai degrabă o regulă tacită, un sistem de intermediere forțată care, pentru mulți, a devenit singura cale de a funcționa. Antreprenorii sunt prinși, ca într-un clește, între nevoia vitală de eficiență și o infrastructură paralelă de influență care pare să controleze fiecare pas.

Dragoş Anastasiu: o țintă a sistemului?

Ceea ce se știe mai puțin despre cazul Anastasiu este că, în trecut, acesta a refuzat sistematic colaborarea cu anumiți intermediari „tradiționali” din zona fondurilor publice și a investițiilor private. Potrivit unor surse apropiate de situație, refuzul său de a se alinia acestui sistem i-a atras de mai multe ori campanii de denigrare, mai ales atunci când a încercat să elimine firme intermediare cu statut privilegiat din contractele cu statul.

Aceste surse sugerează că ceea ce astăzi este prezentat ca dare de mită ar putea fi, în realitate, un mecanism vechi de tip „taxă informală”, impusă de cei care controlează traseele de avizare, audit sau autorizare. Firme de contabilitate, consultanță fiscală sau de „optimizare a accesului la fonduri” sunt, în multe cazuri, simple structuri de camuflare a traficului de influență, prin care se vinde accesul la un sistem altfel impermeabil.

Câtă vină are omul și câtă vină are sistemul?

Nimeni nu susține că Dragoș Anastasiu ar fi un sfânt. Poate că, teoretic, ar fi putut refuza un astfel de „aranjament”. Însă întrebarea reală și dureroasă este: câți oameni de afaceri pot refuza, fără să fie distruși de presiunea sistemului?

Atunci când toate ușile ți se închid dacă nu lucrezi cu „cine trebuie”, când ți se sugerează subtil că „lucrurile merg mult mai repede cu X”, când ți se dă de ales între blocajul total al afacerii și un compromis dureros – cât mai este vina individului și cât este vina unui sistem care îl strânge cu ușa până la sufocare?

Nu este despre un om, ci despre noi toți

Cazul Anastasiu trebuie, fără îndoială, anchetat corect și transparent. Dar dacă ne oprim doar la acest episod și arătăm cu degetul spre un singur om, ratăm esența problemei. Adevărata provocare nu este un antreprenor care, sub presiune, ar putea fi nevoit să semneze un document discutabil, ci un sistem complex de intermediari care vinde influență la preț de protecție.

Dacă vrem cu adevărat să eradicăm corupția și să construim un mediu de afaceri sănătos, nu trebuie doar să condamnăm actele izolate, ci să privim în umbră și să identificăm mâinile murdare care trag sforile, nu doar pe cele care le țin în mod aparent. Cazul Anastasiu este un semnal de alarmă, o oglindă a unei realități pe care mulți o cunosc, dar despre care puțini îndrăznesc să vorbească cu voce tare.

Important de notat este şi faptul că Dragoș Anastasiu, tocmai din poziția sa de vicepremier, poate să ducă o luptă activă împotriva acestui sistem toxic de intermediari. Eforturile sale de a reduce influența nejustificată a anumitor „consultanți” și de a proteja antreprenorii cinstiți de abuzuri ar fi deranjat profund anumite cercuri de interese. Această campanie de reformă, menită să elimine „taxa de protecție” informală și să asigure un mediu de afaceri echitabil, ar putea fi, paradoxal, chiar motivul pentru care este acum ținta unor atacuri, scopul fiind înlăturarea sa din guvern. Astfel, cazul Anastasiu transcende o simplă acuzație, devenind un barometru al rezistenței sistemului la orice tentativă de curățare și normalizare.