Pentru că nu se prea potrivea cu rețetele pentru meniul de Anul Nou, știrea din 31 decembrie despre lansarea oficială a exploatării importantelor resurse de gaz natural din Marea Mediterană nu a apărut în România în aceeași zi. Abia după ce a trecut efectul caltaboșilor și al sarmalelor au apărut și pe malurile Dâmboviței detalii despre pomparea primilor metri cubi de gaze din Leviathan principalul zăcământ offshore al Israelului.

Aproape concomitent cu începerea producției zăcământului amintit, pe țărm, Guvernele  Israelului, Greciei și Ciprului semnau un acord pentru construirea unei conducte submarine pentru  gazul natural din câmpurile off-shore din estul Mediteranei către Europa. Conducta EastMed, de 2.000 km, va conecta câmpurile de gaz din Bazinul Levantin și va furniza inițial aproximativ 4% (10 miliarde metri cubi) din importurile anuale de gaze naturale ale Uniunii Europene. Dar se poate ajunge la 10%. În prezent, 40% din consumul țărilor UE este acoperit de importurile din Rusia și Norvegia (35%), restul fiind împărțit în cote de sub 10% de mai multe state furnizoare.

Bine, bine, dar ce rost are să vorbim despre gazele din Mediterana când noi le avem pe ale noastre? Știm cu toții doar că România are resurse importante de gaze atât pe uscat (on shore), cât si în zona maritimă (offshore) și că țara este ca și declarată hub gazeifer regional. E doar o formalitate începerea exploatării gazelor din Marea Neagră, moment în care vom fi și independenți energetic. Miliarde de euro vor intra la buget din exploatarea zăcamintelor de pe platoul continental din largul mării.

Oare de ce se lasă așteptate miliardele? Recent, ministrul economiei atrăgea atenția că Uniunea Europeană are un plan riguros de eliminare a tuturor combustibililor fosili ce va începe cu stoparea finanțării de către Banca Europeană de Investiții a noilor proiecte industriale pe combustibili convenționali. ”Dacă mai stăm mult cu gazul în pământ, ne trezim că în Europa, gazul nu va mai fi un combustibil de tranziție și nu va mai avea valoare. Acum este ultimul ceas să putem folosi la o valoare bună gazul pe care îl avem”, spunea Virgil Popescu fost, actual și posibil viitor ministru de resort.

O scurtă cumparație între istoria gazului din Marea Neagră și cel din Mediterana ar putea oferi o explicație cum de la variant unui viitor fără griji, România a ajuns la cea de a păstra pentru…marțieni zăcămintele din largul Portului Constanța.

Luând-o cu începutului începutului. În urmă cu 40 de ani România identificase primul zăcământ de gaze din Mărea Neagră. Tot prin anii `80 a intrat în exploatare și prima platformă maritimă, Gloria. Ca o paranteză, la sfârșitul anului impresionanta – pentru  România acelor timpuri – construcție metalică ajunsă la finalul ”vieții” a fost adusă la mal în vederea dezmembrării.

Acum exploatarea zăcământului aferent sondei este suspendată.  Chiar dacă în acest moment producția offshore a OMV-Petrom asigură doar 16% din totalul grupului, ea reprezintă mai puțin 1 miliard de metri cubi, anual. Deci nu se poate vorbi de o cantitate semnificativă în raport cu consumul de 13 miliarde metri cubi de gaze al României. Nici măcar dacă, în anumite perioade din an, necesarul de gaze este acoperit din producția internă nu înseamnă mare lucru. OMV, Petrom și Romgaz livrează anual, în părți egale, 11 miliarde metri cubi.

O comparatie corectă ar fi să urmărim ce s-a întâmplat în ultimii zece ani cu proiectele de exploatare a gazelor din Marea Neagră și din Bazinul Levant din Estul Mării Mediterane.

La începutul anului 2009, Curtea Internațională de Justiție pune punct neînțelegerilor cu țara vecină Ucraina, referitoare la delimitarea platformei continentale de sub Marea Neagră. Astfel, pentru prima oară în istoria post decembristă, România a fost ”împroprietărită” cu 80% din suprafața teritoriului în dispută.

În același an, Israelul stabilea că în perimetrul maritim Tamar,  pot fi rezerve de gaze de peste 200 miliarde metri cubi. Doar timp de un an acesta a fost considerat cel mai mare câmp gazeifer din Bazinul Levant.

În iulie 2010, aceeași companie petrolieră, care contribuise decisiv și la evaluarea Tamar, anunța că studiile seismice indicau  50% șanse pentru ca dimensiunea câmpului gazeifer vecin, Leviathan, să fie dublă. Deși are o vechime de aproape 90 de ani, Noble Energy, compania care a pus Israelul pe harta țărilor exploratoare de gaze, se găsește în a doua parte a Topului Fortune al celor mai mari 1.000 corporații americane.

Nici măcar nu se poate spune că România a ratat startul la capitolul explorare. ExxonMobil, este umărul doi în același Top Fortune și a fost no 1 în SUA și în lume ani la rand. Americanii de la Exxon era pregătiți să lanseze forarea încă din 2008, anul în care a semnat un parteneriat cu OMV- Petrom. De altfel, toate companiile interesate în explorarea zăcământului din Marea Neagră erau în blocstart în așteptarea deciziei Curții de la Haga.

Cei care dețin și tehnologia cea mai performantă pentru prospecțiuni în ape adânci de peste 1.000 metri au fost și primii care au avut confirmarea: ExxonMobil şi OMV Petrom au identificat rezerve potenţiale de gaze de maximum 85 de miliarde metri cubi. Beneficiind de suportul unuia dintre cei mai importanți investitori financiari din lume, Grupul Carlyle, compania Black Sea Oil and Gas (BSOG) a identificat finalmente o pungă de 20 de miliarde metri cubi și se află în poziția cea mai avansată de a pune la lucru pompele care să aducă gazul la mal. Lukoil încă mai ”sapă” pentru confirmarea unor rezerve de aproximativ 30 miliarde metri cubi.

Doar pentru identificarea resurselor din perimetrul Tamar s-au cheltuit aproximativ 3 miliarde dolari, pentru cele din perimetrul cercetat în Marea Neagră de ExxonMobil 1,5 miliarde dolari, iar BSOG 500 de milioane euro. Diferențele sunt în strânsă legătură cu adâncimile de forare și dimensiunea suprafețelor concesionate de către statul român.

Asemănările se opresc aici. În anul 2000, Israelul nu prea auzise de gaze din resurse proprii. În 2010, abia dacă se putea spune, după nivelul producției, că această țară ar deține zăcăminte de gaze. La sfărșitul lui 2019, consumul intern al țării din Orientul Mijlociu care are un PIB cu 50% mai mare decât al României și o populație de trei ori mai mică, este acoperit integral de producția unui singur câmp gazeifer, Tamar. Am uitat să precizez: producția perimetrului Tamar a început în 2013 iar, din 2017, de aici Israelul exportă gaze în Iordania. Si a semnat deja un contract de export cu Egiptul. (Nota bene: în sectorul egiptean al Mării Mediterane au fost identificate, în 2015, resurse de gaz potențial mai mari decât totalizează resursele cunoscute ale Israelului: 850 miliarde metri cubi față de 750 miliarde metri cubi. Dar până la începerea exploatării mai este de așteptat).

În mod evident, între momentul identificării prezumtivelor rezeve prin scanarea din sateliți și cel al lansării producției, nici pentru autoritățile israeliene nu a  fost un drum bătătorit.

S-a spus că exploatarea celor mai mari câmpuri de gaz descoperite în urmă cu zece ani în largul coastei israeliene a fost haotică, dar de atunci au mai fost indentificate încă șase pungi. E drept, acestea sunt ”micuțe” prin comparație cu câmpurile Leviathan și Tamar. Contractele de licență au fost atacate în instanță și modificate iar politica energetică ezitantă a autorităților a trebuit să fie reajustată. A fost nevoie chiar de o decizie a Curții Supreme de Justiție (Israelul nu are o constituție, deci nici Curte Constituțională) pentru a permite Guvernului să exporte maximum 40% din producție. Cei care susțineau limitarea drastică a nivelului exporturilor mizau pe scăderea, în acest fel, a prețurilor pe piața internă deci o subvenționare indirectă a propriilor business-uri.  Dar cea mai mare dificultate abia acum se profilează, autoritățile statului evreu căutând permanent soluții: găsirea clienților din momentul în care cererea internă a fost acoperită integral. Iar previziunile indică un surplus al producției de gaze cu 80% peste consum chiar de anul acesta.

Despre devălmășia legislativă din România, în privința Legii offshore, Legii petrolului și cea indusă de Ordonanța 114 abrogată (dar nu se știe cât timp), nu mai este nimic de spus. La momentul adoptării formei inițiale a Legii Offshore, un manager parlamentar cu o condamnare cu suspendare la activ, susținător necondiționat al variantei Dragnea facea apel la erudiția sa: ”câinele nu pleacă de la măcelărie”. Așa își exprima domnul respectiv convingerea că nici o companie nu se va retrage din proiectul dezvoltării zăcâmintelor de la Marea Neagră și îi invita pe capitaliști ”la muncă nu la întins mâna”.

Urmarea? Un an mai târziu două din trei proiecte sunt blocate (cel puțin dinspre asocierea Lukoil-Romgaz nu prea mai sunt noutăți), un mare investitor ExxonMobil și-a anunțat vinderea participației de 50%, iar pentru singurul proiect care a nu a fost stopat investitorul condiționează modificarea legislației de începerea producției curente.

Cu certitudine, nici fostul lider ”maxima” al PSD, Liviu Dragnea, nici Remus Borza intelectualul cu câinele din fața măcelăriei, nici alți intelectuali de soi care mureau de grija banilor românilor când se împrumutau de la Eximbank cu o dobândă subvenționată, nu cunoșc proverbul din Țara Sfântă: ”Nu poti obliga pe nimeni să te placă, așa cum nu poți obliga pe nimeni să te împrumute”. În mandatul PSD – ALDE politicienii puterii au judecat pe invers în ambele chestiuni punctate de poporul evreu cu aparent umor.

Deși au luat startul cam în același timp cu Israelul în exploatarea resurselor de gaze din offshore, România are dificultăți în a începe producția de gaze, iar Israelul are dificultăți să vândă gazele produse în plus față de consum.

La nivelul anului 2020, În Sudul Europei, Rusia a găsit căi ocolitoare pentru teritoriul Ucrainei, pentru a continua aprovizionarea cu gaze a UE (asta după ce a demolat și proiectul Nabucco, pietricică cu pietricică), Azerbaidjanul își pregătește ”debarcarea” în Italia, via Turcia, Israelul  a semnat acordul cu Grecia pentru a aduce gaze în Europa. Iar Egiptul se pregătește să suplimenteze oferta existent.

Vorbim de 10 ani de un hub gazeifer în România, care nu există. Practic, doar o țară est – europeană dornică să își diversifice sursele de gaze, sau care, pur și simplu, nu vrea să cumpere gaze de la rusi, nici de la israelieni sau azeri, și nici să nu depindă de conductele de tranzit ungurești, va mai putea accesa oferta de gaze din Marea Neagră (mă refer la gazele pentru export).

Reevaluând încâlceala legislativă din momentul în care au apărut confirmările privind existența zăcămintelor de gaze din Marea Neagră, nu poți să nu te întrebi: Asta s-a dorit? Intârzierea începerii producției? Și dacă da, cui i-a servit? Lista e lungă și pe toți îi cultivase Dragnea înainte să fie detronat de către (foștii) colegi.