Obiceiul de a purta un șorț a fost împrumutat de la est și de la europeni. Deja în epoca bronzului (secolele 19-18 î.Hr.), populația masculină din Micene și Creta a început să poarte șorțuri ușor diferite de cele originale de astăzi. Șorțul era atașat de o centură largă de piele în așa fel încât, țesătura să se miște oblic de la coapsa unui picior până la genunchiul celuilalt. De asemenea, șorțurile europene au început să fie decorate cu diferite modele colorate. Se știe că grecii antici purtau și șorțuri, dar legau și o eșarfă mare de lână pe corpul lor, care se numea hlena. De-a lungul timpului, au început să poarte un șorț nu pe un corp gol, ci peste o tunică.

Etruscii antici au, de asemenea, o mențiune despre utilizarea șorțului în garderoba bărbaților. Nu s-a deosebit prea mult de versiunea cretană. Dar etruscii și-au pus șorțurile peste o cămașă cu mânecă lungă. În Imperiul Roman, șorțurile nu erau purtate atât de ușor. Acest tip de îmbrăcăminte era destinat preoților, precum și gladiatorilor și a unor soldați care erau departe de cea mai proeminentă poziție.

Apariția șorțului în Evul Mediu

Evul Mediu a permis șorțului să-și întărească ferm poziția în garderoba țăranilor și a meșterilor. Pentru a preveni ca hainele de zi cu zi să se murdărească prea mult în timpul lucrului, un șorț din piele era legat peste cămașă. Orice cizmar, brutar sau servitor avea acest articol vestimentar. A fost chiar considerat obligatoriu ca maiştrii din fabrici să poarte un șorț, deoarece le servea ca un fel de uniformă.

Tot mai des în garderoba femeilor

Dacă mai devreme șorțul era purtat exclusiv de bărbați, atunci până în secolul al XVI-lea, a început să apară tot mai des în garderoba unei femei. Exista tendința de a lega șorțul în față și în spate, formând astfel, un fel de fustă. Șorțurile erau considerate la modă de soțiile nobilimii orașului. De exemplu, soțiile burghezilor germani purtau o varietate de sorțuri: cu sau fără modele, albe și colorate, simple și duble.

Șorțurile au intrat treptat, dar destul de ferm, în viața înaltei societăți din Europa. Sub Ludovic al XIV-lea, a devenit la modă ca femeile franceze să lege un șorț atât când mergeau la plimbare, cât și acasă. Avea dimensiuni reduse și un aspect elegant în jurul marginii. Femeile țărance simple nu au rămas în urma doamnelor nobile. Au început, de asemenea, să coase și să decoreze pentru ele, șorțuri în moduri diferite.

Evoluția șorțului nu s-a oprit aici

Puțin mai târziu, a devenit foarte la modă să ai mai multe șorțuri speciale pentru situații diferite. De exemplu, tabelul, așa cum era numit în Franța, era un șorț  purtat înainte de a merge la masă. A început să înlocuiască șervețelul mare, care anterior era pus pe genunchi, pentru a nu pata îmbrăcămintea în timpul mesei.

De asemenea, un alt model de șorț era tablionul. Era cusut în față și în spate la o mantie, fiind purtat doar în zilele speciale, solemne. Modelul de șorț personalizat a împrumutat această tehnică din hainele ceremoniale imperiale și bizantine. Astfel de șorțuri erau confecționate din țesături scumpe, în culori bogate. Masa curtenilor era mai modestă, dar i-a ajutat totuși să urmeze moda.

Puțin mai târziu, rolul șorțului s-a schimbat

A devenit parte a costumului național purtat doar de sărbători. Pe teritoriul Germaniei, atât de multă importanță i s-a acordat șorțului, încât i s-a permis să fie purtat doar la cele mai importante și mari sărbători. Costumul popular moldovenesc s-a remarcat prin prezența a două șorțuri colorate, cu modele bogate, legate în față și în spate.