Regionala de Căi Ferate Timișoara, de unde provine ministrul Sorin Grindeanu, va primi din bugetul pe 2023 suma de 53,6 milioane lei, adică peste jumătate din totalul de 102,54 milioane lei alocați investițiilor defalcate la nivelul celor 8 regionale din țară. Pentru toată compania, capitolul alte cheltuieli cu investițiile prevede o sumă de 154,8 milioane lei, dar aproximativ 52 milioane lei sunt cheltuieli comune la CFR SA. Regionala Cluj beneficiază și ea un sfert din suma totală și dublu față de alte șase regionale. Practic, celelalte 6 regionale au la dispoziție o medie pe fiecare este de 12,75 milioane lei, adică de aproape cinci ori mai puțin decât primește Regionala Timișoara. (sursa:https://clubferoviar.ro/sorin-grindeanu-duce-jumatate-din-bugetul-de-investitii-al-cfr-sa-la-timisoara/ ).

Adică trei sferturi din România primește doar un sfert din alocările de investiții particulare de la calea ferată. Iar marile investiții de aici vizează tot câteva regionale: Constanța, București, Brașov și Timișoara, adică coridorul european numărul IV. Aproape nimic pentru Oltenia și Moldova.

Oare aceasta este modalitatea prin care partidul unic PSD-PNL-UDMR întărește unitatea națională?

Cred că ar fi cel mai potrivit să folosim drept criteriu al patriotismului faptul că fiecare zi dedicată evenimentelor importante din viața României este folosită pentru a face un bilanț al decalajelor dintre regiunile României și pentru a ne promite nouă înșine să ne apucăm serios și riguros de reducerea acestor decalaje.

Dacă în fiecare an, de 1 Decembrie sau de 24 ianuarie, vom avea măcar 1% o apropiere a indicatorilor de dezvoltare ale regiunilor defavorizate de indicatorii Bucureștiului, atunci vom putea conchide că Unirea a început să aibă rezultate pe termen lung. Și că devine ireversibilă.

După 100 de ani de la încoronarea regelui Ferdinand în catedrala de la Alba Iulia, România continuă să fie o țară cu o coeziune puternică și cu un acut sentiment al unității. Trăind în mijlocul unui continent plin de contraste și decalaje de dezvoltare, România este și ea o țară cu multe dezechilibre. De altfel, creșterea decalajelor de dezvoltare între regiuni reprezintă principalul eșec al Uniunii Europene și rămâne și principala neîmplinire a statului nostru, după 15 ani de apartenență la Uniune.

Cum se împarte poporul român pe regiuni, unde este mai numeros și unde mai puțin numeros? Unul din opt români (12,1% mai precis) trăiește în capitala țării, regiunea București-Ilfov.  Tot 12% dintre români locuiesc în regiunea Centru (Transilvania în cea mai mare parte), iar o populație similară- 12,2 % în regiunea Sud-Est (Dobrogea plus cele două județe sudice ale Moldovei). Cei mai numeroși români sunt cei 16,5% din regiunea Nord-Est (Moldova), urmați de cei 15% din  regiunea Muntenia-Sud și de cei 13,2% din regiunea Nord-Vest (aproximativ Crișana). Cei mai puțini trăiesc 9,2% în regiunea Vest (aproximativ Banatul plus Aradul), respectiv  9,9% în regiunea Oltenia.

Unde crește populația și unde are loc cea mai abruptă scădere? În 2021, ultimul an de referință al statisticilor regionale europene, populația capitalei și a județului Ilfov a cunoscut o creștere de 2,2 ⁰/₀₀, în vreme ce populația Moldovei a scăzut cu 6,5 ⁰/₀₀, cea a Transilvaniei a scăzut cu  5,2 ⁰/₀₀, muntenii s-au împuținat cu 11,2 0/00, oltenii s-au împuținat și ei cu 9,6 ⁰/₀₀, bănățenii au devenit și ei mai puțini cu 7,3 ⁰/₀₀, numărul dobrogenilor a scăzut cu 10,8 ⁰/₀₀, iar populația Crișanei (regiunea de Nord Vest) a scăzut cu 4,3 ⁰/₀₀.

Regiunile cu cel mai mare ritm de depopulare sunt, așadar, Muntenia, Dobrogea și Banatul, iar capitala este singura regiune cu populație în creștere.

București-Ilfov este și regiunea cu cea mai tânără populație, cu o medie de vârstă de 41,1 ani, în vreme ce cei mai „bătrâni” români locuiesc în Oltenia (media de vârstă 45,7 ani). Și cei din Sud-Est și din Sud sunt mai în vârstă decât media europeană, cu medii de 44,2 ani, respectiv 45,2 ani. Moldovenii (41,2 ani) și cei din Nord-Vest (41,8 ani) au și ei o medie de vârstă mai tânără decât media continentală, ca, de altfel și transilvănenii (42,5 ani) și bănățenii (43,2 ani).

Sănătatea românilor este unul dintre semnele sub-dezvoltării noastre. Ei bine, moldovenii au a treia cea mai mică speranță de viață dintre bărbații continentului (69,3 ani), aproape aflându-se și dobrogenii (69,6 ani). În interiorul Carpaților, toate trei regiunile au o speranță medie de viață pentru bărbați de 70,6-70,7 ani. Oltenii și bucureștenii pot spera la o viață ceva mai lungă de 71,3 ani, respectiv de 71,6 ani. La feme, speranța de viață este cu mult mai mare, însă: 77,7 ani în Vest și Nord-Vest, 78,1 ani în Muntenia, 78, 4 în Transilvania, 78 în Moldova și 78,3 în Dobrogea. Bucureștencele au cea mai ridicată speranță medie de viață (79,1 ani).

Hai să vedem cum este performanța educațională pe regiuni: în București-Ilfov avem 41,1% absolvenți de facultate  dintre adulții cu vârste între 25 și 64 de ani, 51,2% cu studii medii (liceul) și doar 7,7% doar cu gimnnaziul absolvit. Prin contrast, doar 12,3% dintre moldovenii din același interval de vârste au studii universitare, 62,4% au absolvit liceul și 25,3% au doar studii gimnaziale. Nici în regiunea de Sud-Est nu stăm mai bine: 12,9% cu studii universitare, 60,7% cu liceul și 26,4% care s-au oprit doar la liceu. Aceeași educație precară o regăsim și la munteni: 13,9% au studii superioare, 64,6% studii medii și 21,4% s-au mulțumit doar cu primele 8 clase. Nici în Transilvania nu este o situație prea bună: doar 16,4% au facultate, 63% s-au oprit după bacalaureat și 23,6% au rămas doar cu gimnaziul. Ceva mai bine este în Oltenia (17, 4% cu studii superioare, 64,3% cu studii medii și 18,4% doar cu primii opt ani de școală), ca și Banat (16, 3% au facultate, 70% au absolvit examenul de bacalaureat și doar 13,7% s-au oprit la gimnaziu). Mulți absolvenți de facultate în Nord-Vest (19,3%), unde mai găsim 64,1% absolvenți de liceu și doar 16,5% absolvenți doar de gimnaziu.

Figura 1:

În ceea ce privește numărul tinerilor (25-34 de ani) care se angajează imediat după absolvirea unei școli, campioni sunt bucureștenii (88,7%), urmați de cei din Crișana (78, 2%) și de dobrogeni (72, 7%), apoi de munteni (68,7%), de moldoveni (67,6%) și de transilvăneni (65,5%). Codașii acestui clasament sunt oltenii (doar 56,4%) și bănățenii (55,8%). https://ec.europa.eu/eurostat/cache/digpub/regions/#employment-rate-of-recent-graduates

Hai să vedem și cum stăm cu șomajul. Cel mai scăzut nivel al șomajului nu îl regăsim în București-Ilfov (3,5%, din care jumătate 1,7% șomaj pe termen lung), ci în Nord-Vest (3,1% cu 0,9% șomaj pe termen lung), urmat de Vest (3,5% și 1,2% șomaj pe termen lung), Centru (5,1% cu 2,9% șomaj pe termen lung), Sud-Est (6% cu 1,7% șomaj pe termen lung), Nord-Est (6,8% cu 1,9% șomaj pe termen lung), Muntenia (7,7% cu 3% șomaj pe termen lung) și Oltenia (9,2% cu 3,2% șomaj pe termen lung.

Figura 2:

Economia rămâne, totuși, indicatorul care împarte cel mai puternic harta țării, cu un București extrem de dezvoltat în raport cu restul: 27,3% din economia (PIB-ul ) României, adică peste 60 de miliarde de euro în 2020, se regăsește aici. Ca performanță, în capitală avem un PIB/locuitor de 49 200 euro PPS (standardul puterii de cumpărare- purchasing power standard), peste Budapesta (45 800 euro PPS) și aproape cât Varșovia (49 800 euro PPS). La polul opus găsim Moldova cu doar 13 600 euroPPS/locuitor, regiunea aceasta producând doar 10,4% din PIB-ul național (22,8 miliarde de euro). Cu 16 800 euroPPS/locuitor, nici Oltenia nu stă grozav, regiunea generând în total numai 7,7% din PIB-ul național (17 miliarde de euro). O economie firavă regăsim și în Muntenia, cu 16 200 euro PPS/locuitor,  , regiunea generând în total numai 11,4% din PIB-ul național (25 miliarde de euro). Sud-Estul stă ceva mai bine, dar tot cu indicatori „subțiri”: 17 200 euroPPS/locuitor, , regiunea generând în total numai 9,8% din PIB-ul național (21,5 miliarde de euro). Dincolo de Carpați, situația este îmbunătățită, cu toate cele trei regiuni peste nivelul de 20 000 euroPPS/locuitor (20 000 în Nord-Vest, 20 100 în Centru și 22 200 în Vest), crescând și ponderea în PIB-ul național: 12,3% pentru Nord-vest (aproape 27 de miliarde de euro), 11,2% pentru Centru (24,5 miliarde de euro) și 9,5% pentru Vest (20,7 miliarde de euro).

Muntenia, Oltenia și Transilvania sunt zone în care economia este susținută puternic de industrie și construcții (35-37% din total), în vreme ce agricultura este un sector important cu procentaje de peste 7% în Sud-Est, Sud și Sud-Vest și peste 6% în Vest și Nord-Est. Serviciile reprezintă ramura cea mai importantă în toată țara, cu vârfuri în București-Ilfov (peste 79% din valoarea adăugată totală), dar și în Vest și Nord-Vest (60,3% și 64,6%). În celelalte regiuni, ponderea serviciilor este de 55% până șa 59% din valoarea adăugată totală.

România întreagă, alături de Bulgaria sunt țările europene cu cea mai scăzută intensitate a cercetării-dezvoltării:

Figura 3:

Bucureștiul este singura parte de țară în care se cheltuiește pentru cercetare și dezvoltare peste 1% din ceea ce se produce (1,07% mai precis). În rest dezastru absolut: de la 0,08% în Sud-Est, la 0,12% în Oltenia, 0,18% în Nord-Vest, la 0,3% în Moldova, 0,31% în Transilvania, 0,36% în Muntenia și 0,38% în Vest.

În aceeași logică putem privi și clasamentele legate de dezvoltarea digitală, clasamente care tot cam pe ultimul loc ne plasează ca țară. Iată, de pildă, ponderea utilizatorilor zilnici de internet: oltenii sunt penultimii din Europa (doar 62%), dar nici cu moldovenii (62%), dobrogenii (tot 62%) sau muntenii (65%) nu mi-e rușine. Dincolo de Carpați situația este ceva mai bună, dar tot sub media europeană: 71% în regiunea Vest, 72% în regiunea Centru și 75% în regiunea Nord-Vest. Bucureștenii nu stau nici ei prea grozav (77%), având, practic, statutul de capitala europeană cu a doua cea mai mică pondere a utilizatorilor unici de internet (după Sofia). Figura 4:

Și am ajuns, astfel, la cel mai important set de indicatori pentru coeziunea unei economii: infrastructura. Pentru început, să observăm că transportul aerian nu este chiar un atu al României, la cargo (marfă), de exemplu, având cifre aproape rușinoase față de restul europei. Dacă ne uităm însă la dezechilibrele interne, o să observăm că București-Ilfov realizează 77% din cantitate, iar restul țării aproape că nu contează, cu excepția Vestului (12,8% din volumul național) și a Nord-Vestului (10,4% din volumul național).

Figura 5:

Cam aceeași situație o regăsim și în privința traficului aerian de pasageri: peste 63% dintre ei sunt în capitală (4,5 milioane de pasageri), încă 13,3% (900 000 ) în regiunea de Nord-Vest, 11% în regiunea de Nord-Est (800 000) și 6,7% în Banat (500 000). Restul regiunilor nu prea mai contează.

Hai să aruncăm o privire și peste modul în care au fost realizate principalele culoare de infrastructură la noi în țară. Bunăoară, autostrăzile au fost construite cu predilecție pe culoarul care străbate țara de la este către vest. În restul țării avem o centură de nici 20 km la Bacău și o bucată similară de la slatina la Balș. Atât. Da, sigur că așa era coridorul IV european, numai că o națiune care are planuri cu sine însuși și care vrea să își mențină coeziunea nu cheltuiește doar bani europeni, ci se uită și la fondurile naționale.

Figura 6:

Harta căilor ferate este mult mai echilibrată. Figura 7:

dar tot ceea ce avem în domeniul feroviar moștenim de dinainte de 1989, de când nu s-au mai dublat și electrificat linii. Dacă luăm în considerare faptul că singurele magistrale modernizate sunt tot cele aferente culoarului est-vest (care începe la Constanța și se continuă cu Bucureștiul și cu Transilvania pentru a ajunge la granița cu Ungaria), putem lesne să conchidem că Moldova și Oltenia sunt și în acest caz lipsite de infrastructură modernă.

Ne mai putem uita și la o altă categorie de infrastructură și anume la alimentarea cu apă. Figura 8:

Și aici constatăm aceeași discrepanță: în București-Ilfov avem peste 88% din populație conectată la rețeaua de apă, în vreme ce în Moldova doar 52% din populație are acces la alimentarea cu apă. În Muntenia ponderea populației cu acces la apă curentă atinge  70%, în Dobrogea ajunge tot la procentajul capitalei- 88%, în Oltenia la 62%, în Transilvania la 80%, în Vest la aproape 83% și în Nord-Vest la 76%.

Consecința tuturor aceste dezechilibre poate fi văzută în distribuția salariilor în interiorul țării.

Figura 9:

Dacă Bucureștiul este singurul județ al țării cu salariul mediu net peste 5000 de lei (5119 lei), topul este continuat cu trei județe din interiorul Carpaților, Cluj, Timiș și Sibiu, singurele din țară cu salariul mediu net de peste 4000 de lei. Iașiul este abia pe locul 6 (3852 de lei) deși este județul cu cea mai mare pondere a celor cu diplomă universitară după București, iar cele mai mici salarii le vom găsi în Harghita ( 2841 de lei), Teleorman (2886 de lei) și Vrancea (2926 de lei).

O țară unitară, dar cu multe decalaje: dacă cele mai populate regiuni sunt Moldova și Muntenia, cele mai performante economic sunt cele trei regiuni din interiorul Carpaților. Tot în aceste trei regiuni avem și cea mai mare densitate de autostrăzi, precum și cei mai mulți kilometri de cale ferată modernizată, dar și procentaje mari ale populației concetate la alimentarea cu apă. De asemenea, educația și sănătatea sunt profund inegale în interiorul țării, cu aceleași regiuni intra-carpatice favorizate. Deasupra tuturor, Bucureștiul și Ilfovul par total scoase din contextul românesc: un PIB/locuitor de nivelul Varșoviei, mai mult decât dublu față de următoarea cea mai performantă regiune (Banatul), un nivel la media europeană a ponderii absolvenților de facultate (peste 41%) și cu un salariu mediu cu peste 50% mai mare decât media națională.

Nu este niciun dubiu că decalajele de dezvoltare vin din diferențele de infrastructură, iar, din păcate, investițiile în infrastructură sunt exclusiv în mâna guvernului, care împarte discreționar bugetele de investiții. Guvernul, așadar, a decis să investească cu prioritate înspre granița de Vest, gândindu-se obsesiv la legătura cu Europa occidentală și neglijând coeziunea internă. Dezechilibrarea națiunii prin defavorizarea Moldovei și a Olteniei a avut consecințe dramatice pe termen lung, căci a creeat o frustrare imensă în acele regiuni, frustrare care nu se va potoli ușor în anii care vin.

Tocmai de aceea ar fi bine să folosim fiecare zi de 1 Decembrie sau de 24 Ianuarie pentru a face un bilanț al decalajelor și să ne apucăm serios și riguros de reducerea acestor decalaje. Dacă în fiecare an, de 1 Decembrie și de 24 Ianuarie, vom avea măcar 1% o apropiere a indicatorilor de dezvoltare ale regiunilor defavorizate de indicatorii Bucureștiului, atunci vom putea conchide că Unirea a început să aibă rezultate pe termen lung. Și că devine ireversibilă.