Luna august este cea mai dureroasă pentru unguri. Pentru că atunci le sunt readuse în minte cele mai mari înfrângeri din istoria lor, petrecute la 400 de ani distanță una de cealaltă. Aceste două înfrângeri au transformat puternicul și întinsul regat medieval maghiar într-un jucător de plan secund sau chiar terțiar, remarcat astăzi doar printr-un lider excentric.

Cronologic vorbind, prima mare catastrofă maghiară a avut loc la 29 august 1526, atunci când, în doar două ore, regatul maghiar a dispărut din istorie, în urma bătăliei de la Mohács, fiind împărțit pentru mult timp între otomani și habsburgi. Mai mult, atunci au pierdut controlul asupra Transilvaniei, care a rămas un principat autonom. Trecuseră doar 36 de ani de la moartea marelui rege Matei Corvin, în 1490 și Ungaria ajunsese, de la apogeul puterii și influenței sale în Europa, la un stat slab, victimă sigură a otomanilor conduși de prea-puternicul sultan Kanunî Suleyman. Pentru a înțelege rețeta simplă a prăbușirii regatului maghiar, să spunem că regele Vladislav de Bohemia (1490-1516) , urmașul lui Matei Corvin, a desființat temuta armată de mercenari a predecesorului său (Armata Neagră-Fekete sereg, înființată de către Iancu de Hunedoara) și a cedat soldații către nobilii preferați (un fel de baroni locali ai acelor timpuri). Acelorași nobili le-a transferat și mare parte din atribuțiile și proprietățile statului centralizat de pe vremea marelui său înaintaș. În plus, nobilimea a fost invitată să suprime în mod violent răscoala condusă de Gheorghe Doja (György Dózsa). Iar la moartea lui Vladislav, tronul a fost preluat de către un fiul acestuia, Ludovic al II-lea , un copil de doar 10 ani. Copil care a și fost ucis în bătălia de la Mohacs, la vârsta de doar 20 de ani.

După aproape 400 de ani, pe 4 august 1919, Budapesta era din nou ocupată, de data aceasta de către armata română, consfințind astfel rezultatul unui război de nici patru luni: dezlipirea întregii Transilvanii de Ungaria și unirea acesteia cu România.

Ungaria nu a reușit nici astăzi să accepte cu ușurință rezultatul războiului din 1919 și retorica revizionistă încă mai are succes la Budapesta și mai aduce victoria în alegeri pentru partidul lui Viktor Orban. Deși realitatea de pe teren îi este total potrivnică premierului maghiar și planurilor sale nerealiste. Dar se pare că Ungaria este condamnată ca, fix în marile momente ale istoriei, să aibă conduceri nerealiste, care să se arunce cu capul înainte în bătălii pe care nu le poate câștiga.

Pentru noi, însă, luna august este o lună care ne aduce în memorie o mare victorie a națiunii noastre. Căci, deși niciodată marcată ca atare în tratatele de istorie și în actele oficiale, ziua în care s-a desăvârșit , cu adevărat, unirea Transilvaniei cu România este ziua de 4 august 1919, zi care ar trebui celebrată în fiecare an de către națiunea noastră. În acea zi, în pofida voinței marilor puteri învingătoare în primul război mondial, armata română și-a învins complet inamicul, prin ocuparea capitalei acestuia și a impus, pe câmpul de luptă, înfăptuirea unirii cerută la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918.

Ar trebui să explicăm contextul de atunci pentru a înțelege cu claritate că unirea Transilvaniei cu România nu s-a făcut (și nici nu s-ar fi putut face altfel) decât pe câmpul de luptă, ca urmare a unei victorii decisive împotriva armatei maghiare. Căci rezoluțiile și declarațiile, oricât de mulți semnatari ar fi avut, nu ar fi putut să miște granițele în sensul dorit de națiunea română, mai ales că marile puteri aliate nu aveau nicio intenție să „ofere” întreaga Transilvanie guvernului de la București. Ba dimpotrivă, învingătorii din primul război mondial deciseseră, fără consultarea României, încă din 13 noiembrie  1918, prin convenția de la Belgrad, aliniamentul pe care să se retragă trupele maghiare și anume: cursul superior al Someșului Mare – Bistrița – Reghin -Târgu Mureș – și cursul Mureșului până la vărsarea în Tisa. Ba, mai mult, pe teritoriul din care urmau să plece trupele ungurești, administrația civilă ar fi urmat să fie asigurată tot de autoritățile maghiare! Cu alte cuvinte, militarii unguri ar fi păstrat Maramureșul, Clujul, Sălajul, Satu Mare, Bihorul și o mare parte din Arad și Hunedoara. Mai mult de  jumătate din Ardeal, practic. Iar în restul teritoriului ardelean, administrația ar fi rămas, în acel moment, cea fidelă guvernului contelui Mihaly Karoly de la Budapesta. Ca să fie clar care era opinia puterilor Antantei față de voința românilor transilvăneni (majoritari în provincie), trebuie spus că reprezentantul aliat care semnase convenția de la Belgrad, generalul francez Louis Franchet d’Esperey, ignorase cu desăvârșire Bucureștiul, deși guvernul nostru reintrase în război pe 10 noiembrie 2018.

Ce se putea, deci, face în acel moment, cu puterile învingătoare ignorând România și cu armata maghiară controlând cea mai mare parte a Ardealului? Nimic altceva decât o operațiune militară. Astfel încât Diviziile românești staționate în Neamț și Bacău au trecut Carpații Orientali și au eliberat treptat teritoriul specificat în Convenția de la Belgrad, în doar trei săptămâni, între 16 noiembrie și 7 decembrie. Ironia sorții face ca primul oraș eliberat să fie tocmai Miercurea Ciuc! Mișcarea rapidă și eficientă a armatei române a paralizat total guvernul de la Budapesta, care nici n-a avut timp să reacționeze.

Este momentul în care are loc Marea Adunare de la Alba Iulia, de pe 1 decembrie 1918, unde reprezentanții populației majoritare românești își exprimă clar dorința de unire cu România. Abia atunci încep să reacționeze și ungurii și convoacă și ei, la Cluj, o adunare populară a maghiarilor, pe 22 decembrie (la care au participat și unii infami reprezentanți ai social democraților români și șvabii din Banat), adunare la care participanții adoptă o rezoluție, prin care se cerea rămânerea Transilvaniei în interiorul frontierelor maghiare. Ca o curiozitate, social democratul român Gheorghe Averescu a ținut acolo o cuvântare în limba română, în care a propus constituirea unui stat transilvănean independent. Asta așa ca să pricepem de unde vin prostioarele debitate de către unii penibili „autonomiști” pe stil nou. Adunarea maghiară de la Cluj s-a dorit și a fost o manifestare în oglindă cu cea de la Alba Iulia, care să se constituie într-o alternativă la voința majorității românești.

Este iarăși un moment decisiv, în care echilibrul este rupt de către trupele române care, la 15 decembrie decid să depășească linia de demarcație și să înainteze spre Cluj, mișcare aprobată de către generalul francez Henri Mathias Berthelot. Acesta din urmă, prudent, nu îi anunță și pe unguri că a permis românilor trecerea liniei de demarcație inițială, dar merge la Cluj pe 30 decembrie pentru a-l întâlni pe profesorul de zoologie Apathy, liderul maghiarilor de la adunarea din 22 decembrie. Generalul Berthelot fixează, împreună cu Apathy un nou  aliniament pe traseul Baia-Mare – Dej – Cluj – Deva, plus o fâșie demilitarizată de 15 km care ar fi urmat să-i separe pe beligeranții români și unguri. Guvernul francez, chiar prin vocea premierului Georges Clemenceau, marele nostru aliat de atunci, dezaprobă public gestul lui Berthelot dar, până la urmă nu se poate opune realității din teren și îi dă instrucțiuni generalului Franchet d’Esperey, reprezentantul aliaților în zonă să accepte, pe 27 ianuarie 1919, noul aliniament. Trebuie să fie clar faptul că și noul aliniament lăsa în afara controlului românesc parte din Maramureș, Satu Mare, Bihorul, Sălajul, Aradul și parte din Cluj. Centrul politic al Ardealului, Clujul, fusese deja ocupat de trupele noastre pe 23 decembrie. Cu toate acestea, profesorul István Apáthy, numit de către guvernul Ungariei „Comisar guvernamental pentru Ungaria de Est” rămâne în Cluj, în fruntea unui aparat administrativ  cu14 departamente, al cărui rol era acela de a administra civil un teritoriu aflat în continuă scădere. Atât Apáthy, cât și aparatul său au rămas pe loc, ba chiar, în mod simbolic, la Cluj a rămas, pentru un timp scurt, chiar și comandamentul militar maghiar.

Românii, în ciuda cererilor oficiale și ale ordinelor/protestelor guvernului de la Paris (repet, marele nostru „aliat” de atunci!), nu se opresc din înaintare și, pe 23 ianuarie, eliberează și Baia Mare. Este momentul în care ungurii încep să amenințe puterile Antantei și Conferința de pace de la Paris că vor declanșa un război împotriva românilor. Numai că trupele aliate luau în considerare o intervenție majoră în Rusia Sovietică, împotriva bolșevicilor lui Lenin, motiv pentru care, brusc, România devine un aliat de nădejde și, pe 19 februarie 1919,  însuși generalul Alby, șeful Statului Major General francez , propune conferinței de la Paris, să se renunțe la Convenția militară de Belgrad (devenită oricum caducă) , și să fie  trasată o nouă linie de demarcație între Ungaria și România. Mai mult, a susținut chiar ca trupele române să poată orașele Satu Mare, Oradea și Arad, înlocuind trupele lui Berthelot, care ar fi urmat să fie trimise în Rusia Sovietică. În consecință, conform deciziei luate, trupele ungare situate la est de linia Satu-Mare – Arad urmau să se replieze 100 km, până aproape de râul Tisa, între Armata Română (care urma să avanseze și să preia districtele Satu Mare, Carei, Oradea și Arad). Ungurii sunt informați despre decizia aliaților printr-o celebru memorandum, intitulat memorandumul Vix, după numele locotenent-colonelul francez Vix, care l-a înmânat Budapestei pe 20 martie 1919. Acest memorandum a declanșat furia ungurilor, care, doar o zi mai târziu, își proclamă un stat socialist, așa-zisa Republică a Sfaturilor, condusă de către comunistul Bela Kun. Noul regim de la Budapesta declară mobilizarea generală. Noua armată maghiară face greșeala ca, pe 15 martie 1919 să atace trupele române, dându-le acestora prilejul să înceapă, pe 16 aprilie, a doua zi adică, o mare ofensivă, care, în doar 2 săptămâni, la 1 mai, ajunsese deja la Tisa. Ofensiva românească a continuat în ritm alert și, în binecuvântata zi de 4 august, militarii noștri au ocupat capitala inamică, Budapesta, învingând definitiv și decisiv trupele adverse. Luând act de realitatea de pe teren, la 13 iunie 1919, Conferința de Pace de la Paris a stabilit granița care avea să fie, un an mai târziu, prevăzută prin Tratatul de pace de la Trianon din 4 iunie 1920, dintre România și Ungaria.

Tot ceea ce a urmat unirii Transilvaniei cu România nu a  făcut decât să consolideze actul din 1918-1919. Ungaria a mai avut o tentativă sângeroasă de a rupe nordul și vestul Ardealului din trupul României, tentativă sfârșită din nou dramatic pentru maghiari, cu trupele române ocupând, din nou, Budapesta începând cu 30 decembrie 1944, când au atins periferiile capitalei ungare și până pe 15 ianuarie, atunci când românii au fost retrași de către sovietici din Budapesta aproape total ocupată. Tratatul  de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, a reafirmat apartenența Transilvaniei la România, iar de atunci până astăzi această provincie a devenit o parte esențială  a națiunii noastre, din punct de vedere economic, cultural și politic.

Dacă este să tragem niște concluzii după războiul din 1919, acelea ar trebui neapărat să conțină o referire la faptul că guvernul de la București și-a luat atunci soarta în propriile mâini și nu a așteptat vreo minune care să vină de la niște aliați care ne cam uitaseră. A doua concluzie ar fi aceea că istoria îți oferă niște conjuncturi unice de care trebuie, de îndată,  să profiți. Iar a treia este legată de puterea identității naționale, care cu greu poate fi înlocuită de altceva: până la urmă românii au învins pentru că erau mai numeroși și pentru că se credeau români, nu cetățeni europeni sau vreo națiune civică. Experimentele exotice propuse în acei ani pentru Transilvania, precum stat autonom sau parte dintr-o confederație nu au convins pe nimeni cu scaun la cap și milioanele de români majoritari acolo au ales corect țara în care să locuiască: patria limbii lor, România!