România se află, pentru a doua oară în istorie, lipsită de un mare proiect național. Nimeni nu are niciun fel de viziune clară pentru acest popor. Ce obiective avem? Care este marele plan pentru deceniile următoare? Toate acestea lipsesc și din discursul public și preocupările elitei politice. Este o postură periculoasă pentru țară, pentru că induce moleșeala socială, divizarea politică și vom deveni, treptat, o victimă a istoriei.

O națiune care nu mai are un ideal comun nu mai are pentru ce să fie solidară și își va consuma energiile în nesfârșite lupte interne, în loc să se concentreze pe obținerea obiectivelor mari, strategice. Este o lecție simplă, pe care o putem cu ușurință învăța și din istoria altor națiuni europene, dar și din propria noastră istorie, mai scurtă, dar mai „didactică”.

Lipsa unei viziuni pentru viitor, a unui „proiect de țară” se vede la tot pasul. Bunăoară, din faptul că aproape toate facilitățile oferite unor anumite industrii (IT, agricultură, industrie alimentară sau construcții) au fost anulate la doar câțiva ani de când au fost introduse. Sau din faptul că în 2019 strategia energetică a România se baza pe construcția unor centrale pe gaz, iar după doar patru ani gazul a dispărut din strategiile guvernamentale și au apărut mini-reactoarele nucleare și panourile fotovoltaice. Sau din faptul că ne propunem să construim două reactoare nucleare cu o firmă care nu a mai construit niciunul de aproape 20 de ani și care nici nu mai produce mai nimic de atunci. Sau din faptul că suntem singura națiune europeană care și-a propus să își crească o clasă medie, iar după nici 20 de ani și-a schimbat prioritățile și vrea să o comprime. Sau din haosul creat în educație de așa-zise reforme  făcute an de an.  

Ideea națională a apărut în Principatele Române la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, atunci când a apărut și prima generație de români conectați la circuitul marilor curente occidentale. Generația lui Bălcescu, Heliade Rădulescu, Kogălniceanu, a bătrânului Brătianu. Această excepțională generație, insuficient prețuită și respectată este prima generație care a avut un proiect de țară, prima generație cu un plan pentru români, cu obiective clare și puternice. Aceste obiective erau Unirea principatelor române și independența.

Elita care a eșuat în 1848 a reușit, în 1859 și în 1862 să înfăptuiască Unirea principatelor. Primul punct din proiectul lor de țară. Apoi a reușit, la 1877 și 1878, să obțină independența și suveranitatea națională.

A urmat o altă generație cu un alt proiect de țară: desăvârșirea Unirii, prin integrarea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei și Basarabiei (cu tot cu Bugeacul). Acest proiect a fost urmărit cu tenacitate de o generație la fel de strălucită ca prima, generație dominată de către Ionel Brătianu, PP Carp, Titu Maiorescu,  Nicolae Iorga, Constantin Stere, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș. Și acest al doilea proiect de țară a fost îndeplinit, în perioada 1918-1920, prin desăvârșirea României mari.

După primul război mondial, elita românească s-a trezit lipsită de orice mare proiect, de orice obiectiv național. Părea că nu mai avem nimic de așteptat de la istorie și că ne-am deconectat, urmând a trăi o viață liniștită. Nu numai că acea perioadă a fost un mare eșec economic, dar lipsa unei viziuni naționale integratoare a divizat politic românimea, consumând de pomană energiile unei elite mult mai numeroase și mai sofisticate decât cele de dinaintea sa.

Dacă ne uităm cu atenție la acea perioadă o să observăm că, spre deosebire de perioada antebelică, marcată de o creștere economică impresionantă, perioada interbelică este cea mai proastă, din punct de vedere economic, din istoria României. Niciodată, cu excepția acelor decenii, economia noastră nu a fost cea din urmă pe continent, din punct de vedere al performanței. Dar recunoașterea cifrelor din statisticile comparate nu este încă bine primită la București, pentru că ar conduce la demitizarea interbelicului. Ori asta este împotriva discursului public oficial și oficios, axat pe supra-valorizarea perioadei respective.

Cele două decenii fără proiect de țară s-au sfârșit printr-o catastrofă: destrămarea țării, în doar câteva luni din 1940 și, mai apoi, intrarea într-un război disproporționat de partea care urma să fie supusă capitulării. Cu toate acestea, înțelepciunea de ultim moment din  actul de la 23 August a condus la refacerea parțială a unității naționale.

România a intrat apoi pe mâna unui partid impus de la Moscova, care a rupt orice legătură cu Occidentul căruia îi aparțineam și părea că ne vom afunda în neant. Numai că, cinic vorbind, și generația de comuniști autohtoni care a condus țara, a avut un proiect de țară, chiar dacă acela nu era cel de care România avea nevoie atunci decât parțial. Acel proiect a fost de recuperare a suveranității, de independență față de Moscova și de industrializare a țării. Proiect care a și reușit, în linii mari. România a reușit să scape de trupele sovietice, apoi să se distanțeze destul de vizibil și de clar de linia Moscovei, căpătând o independență destul de mare, chiar dacă nu totală. Al doilea val al generației de lideri comuniști a sofisticat proiectul de țară, cu un accent puternic pe dezvoltarea infrastructurii și a industriei, țintind o independență economică, care, deși iluzorie, a condus la realizarea unor obiective impresionante și la transformarea țării într-o națiune cu mari capacități industriale. Finalul acestei generații, în anii 80 a găsit România angrenată într-un anti-proiect de țară, axat pe insularizare și închidere în interior, în totală contradicție cu mersul lumii, care tindea atunci spre globalizare.

A urmat o generație, după debarcarea regimului comunist, cu un proiect de țară cât se poate de ambițios: integrarea euro-atlantică a României (intrarea în Uniunea Europeană și în NATO). Paradoxal, o generație integral dezvoltată în regimul comunist a reușit, în mai puțin de două decenii, să aducă țara în situația de membru al celor două organizații, adică să o aducă în lumea occidentală.

După care ne-am întors, parcă, în anul 1920: sărbătoarea continuă a integrării în NATO și UE, ignorarea viitorului, a noilor inamici, divizarea internă. Și mai ales lipsa unei viziuni, a unui mare proiect. Unde vrem să ducem România? Nu există un răspuns la această întrebare în generația actuală de „lideri”.

Este acum, pentru noi, sfârșitul istoriei? Nicidecum. Suntem, oare, lipsiți, de obiective mari? Nicidecum. Națiunea noastră se află încă despărțită și locuiește în două state românești. De ce nu ar fi refacerea Unității naționale un obiectiv de țară? Avem, apoi, un mare deficit de dezvoltare față de statele apusene. De ce nu ar putea fi atingerea mediilor europene un proiect de țară? În sens mai larg, Europa este în continuă pierdere de competitivitate și de relevanță în raport cu ceilalți poli ai lumii actuale, America și Asia de Sud-Est. De ce nu ar fi un proiect de țară schimbarea cursului descendent al Uniunii Europene? Pentru că suntem o țară prea mică pentru așa ceva sau pentru că ne credem prea mici pentru așa ceva?

Astăzi, toate discursurile oficiale încep cu sforăitoarea frază referitoare la cea mai bună situație de securitate militară și economică pe care o avem. Uităm, cu toții, că această realizare a fost obținută acum mai bine de 16 ani și că lumea s-a schimbat de atunci și au apărut noi inamici, în fața cărora suntem extrem de vulnerabili. Chiar dacă acești noi inamici nu sunt state vecine, ci alt fel de pericole. Astăzi, principalul pericol pentru România este îngroparea sa în afara curentului principal de dezvoltare de pe glob, a economiei cunoașterii. Țara noastră se află în afara cercului națiunilor care contează,  pentru că noi am rămas o societate din secolul trecut, care își construiește o economie de secolul trecut. A fi pe primul loc în UE la abandon școlar și pe ultimul loc la ponderea absolvenților de facultate înseamnă că am renunțat la viitor și ne propunem să devenim o țară bananieră în mijlocul Europei.

Dacă în perioada interbelică eram amenințați de revizionismul maghiar și de cel sovietic (marginal și de cel bulgăresc), astăzi suntem amenințați de un inamic mult mai subtil, dar și mai greu de învins: depopularea, emigrarea masivă a românilor în străinătate. Reîntoarcerea românilor acasă sau reținerea tinerilor care vor să plece nu au avut loc pe agenda publică și nici printre obiectivele unui nou program de țară. Nimeni nu are niciun plan să stopeze emigrarea românilor, deși puținii rămași acasă nu pot să plătească nici măcar pensiile celor care au ridicat această economie.

Sărăcia unei prea mari părți din populație a fost ignorată și în perioada interbelică (cu excepția notabilă a lui Ion Mihalache și a țărăniștilor) și este și astăzi ignorată. Faptul că avem cea mai mare populație săracă a Uniunii Europene nu va opri șampaniile să curgă la petrecerile unei elite care își ignoră poporul de votanți. Faptul că a doua cea mai bogată țară europeană în resurse energetice are nevoie să distribuie vouchere pentru plata facturilor la energie pentru un sfert din populație ar fi trebuit să îi oripileze pe toți politicienii noștri. Dar nu, nici eradicarea sărăciei nu poate fi un proiect de țară la București.

Astăzi, întocmai ca în perioada interbelică, ne batem cu pumnii în piept că suntem „grânarul Europei”. Dar uităm că producția vegetală este cea mai simplă și mai ieftină materie primă de pe glob. Nimeni nu va mânca vreodată boabe de grâu sau de porumb și prea puțini mănâncă semințe de floarea-soarelui. Iată de ce România nu este printre marile puteri agricole ale continentului, deși este campion la producția de porumb și de floarea-soarelui și imediat lângă podium la grâu. Dar atâta timp cât nu avem zootehnie și importăm majoritatea cărnii de care avem nevoie, nu vom fi niciodată o putere agricolă. În perioada interbelică eram nemulțumiți că suntem o economie „eminamente agricolă”, deși nici atunci nu prea străluceam la zootehnie. Doar că românii nu  mâncau prea multă carne, pe atunci. Pentru a înțelege miza, trebuie să spunem că țara cu cea mai performantă agricultură a Europei este, astăzi, Olanda. Numai că Olanda nu este o țară „eminamente agricolă”, ci este „eminentă agricol”. Și iată că nici creșterea agriculturii sau a prelucrării nu își găsește loc în strategiile noastre de viitor sau într-un eventual proiect de țară.

Nu avem proiect de țară? Păi până la urmă cine să îl facă? O clasă politică care a ajuns dominată de o mediocritate stridentă? O clasă politică care a pus în fruntea unei autorități feroviare un istoric și un drumar în fruntea autorității pentru comunicații? O clasă politică care a pus în fruntea justiției o absolventă de facultate particulară? O clasă politică condusă de către  o biografie dominată de o dispută privind bacalaureatul?