Incercand sa identifice vinovatii pentru aceste evolutii negative, cred ca domnul profesor arăta cu degetul intr-o directie gresita. Sinteza diferentei noastre de perspectiva se regaseste in paragraful final al comentariului sau:
„Batalia pentru cumpatare si echilibru in politica democratiilor din spatiul euro-atlantic pare, spuneam, pierduta. O extrema o alimenteaza pe cealalta. Iar triumful clasei mijlocii si al Occidentului, in „deceniile de aur” ale capitalismului si democratiilor liberale, dupa 1945, a constat tocmai in moderatie, decenta, toleranta, deschidere, evitarea extremelor si radicalismelor ideologice de orice fel, caci toate sunt capcane dupa care urmeaza, mai devreme sau mai tarziu, mari, crunte deziluzii. Toate experimentele ideologice si radicalizarile, stim asta din istorie, au sfarsit prost.”
De fapt, triumful clasei de mijloc, evident in deceniile postbelice, este acum de domeniul trecutului. Datele statistice demonstreaza in mod clar procesul de polarizare economica a societatilor occidentale, care a dus la o subtiere a clasei de mijloc, mai ales in perioada post criza. Moderatia, decenta si evitarea extremelor despre care vorbeste domnul profesor au fost exact consecinta deceniilor de prosperitate pe care capitalismul postbelic le-a oferit populatiei. Si in acea perioada Occidentul avea dusmani care incercau sa gaseasca fisuri politice sau economice pe care apoi sa le largeasca. Si in acea perioada existau partide si grupari extremiste finantate atunci de Uniunea Sovietica, doar ca ele nu capatau tractiune populara si ramaneau marginalizate in societatea multumita de elitele politice existente care ii ofereau prosperitate. O prosperitate net superioara regimurilor comuniste.
Ce s-a intamplat intre timp? Au luat-o razna occidentalii? Li s-a urat cu binele, asa cum unii analisti locali incearca sa sugereze? Cred ca explicatia este una relativ simpla si cu atat mai frustranta. Elitele politice si economice s-au deconectat de la agenda publica, in lipsa necesitatii de a mai demonstra prin prosperitatea propriilor cetateni superioritatea regimului capitalist in raport cu oranduiri alternative. Astfel, profitand si de oportunitatile formidabile oferite de globalizare in primul rand detinatorilor de capital, au inceput sa promoveze din ce in ce mai mult propria prosperitate si propria agenda.
Sa fim realisti. Capitalismul nu este un scop in sine. El ar trebui sa fie cel mai eficient vehicul care sa asigure prosperitatea societatilor printr-o alocare optima si de preferat etica a resurselor. Insa etica se pare ca s-a estompat pe parcurs, mai ales in perioada post-criza, in care sa ne amintim ca principalii responsabili au fost recompensati regeste pentru erorile majore pe care le-au facut la conducerea marilor institutii financiare internationale. Populatia a platit. Este acest tip de capitalism dezirabil?
In aceste conditii poate ca merita sa facem o diferenta intre capitalismul postbelic si cel postcriza. Si sper ca asta sa ii linisteasca pe toti aceia dintre noi care, inca traumatizati de experienta oranduirii comuniste, vad in critica tendintelor din capitalismul actual o abordare „neo-marxista”. Ceea ce este o exagerare, care i-ar plasa in mod absurd pe Bill Gates si revista the Economist, printre altii, in tabara neo-marxistilor. Pentru ca, sa fie clar, alternativa la tendintele din capitalismul actual nu este socialismul, ci un alt tip de capitalism, care sa aiba in vedere o distributie mai etica a avutiei la nivelul societatii printr-o realiniere a intereselor elitelor economice si politice la interesele populatiei. O intoarcere la virtutile perioadei postbelice, daca vreti.
Este esential acest lucru, deoarece radicalismul atat de preocupant pentru domnul profesor si multi altii nu vine din senin. Este vorba de acumularea in timp a frustrarilor, ingrijorarilor pe care elitele, preocupate de propriile agende sau pur si simplu traind in turnuri de fildes, le-au ignorat in ultimul deceniu. In momentul in care opinia publica vede ca aspiratiile ei sunt ignorate de partidele main stream si ca societatea se misca intr-o directie total opusa interesului general, da, opinia publica se radicalizeaza. Se radicalizeaza in Marea Britanie, se radicalizeaza in Germania, se radicalizeaza in SUA. Ar trebui sa mire acest lucru? Ar trebui sa mire faptul ca pe acest teren al frustrarilor explozive dialogul rational dispare? Ca apar pescuitori in ape tulburi gata sa propuna ceea ce lumea isi doreste, chiar daca au solutii absurde sau total contraproductive?
Cu ce drept devenim noi, de aici din Romania, apostolii corectitudinii politice si a diversitatii rasiale, cand habar nu avem ce inseamna sa te confrunti cu schimbarile socio-demografice carora tarile occidentale trebuie sa le faca fata in prezent, ca urmare a milioanelor de azilanti, inca total neintegrati in societate si economie? Sositi din vointa populara, in urma unei dezbateri publice? Nu, ci prin decizia elitelor politice si economice, fara a avea vreun mandat exprimat democratic in acest sens. Da, asta produce frustrare si, in ultima instanta, radicalizare.
Iar aceasta preocupare majora a opiniei publice a ramas cvasi inexistenta in campania partidelor main stream din Europa de Vest pentru alegerile euro parlamentare. In aceeasi masura in care problema polarizarii economice a fost si ea inexistenta. Discursurile nesfarsite despre integrare europeana mai profunda raspund unor preocupari care nu exista. Nu integrarea e sursa majora de ingrijoarare a populatiei, ci prosperitatea lor, stagnanta sau in declin. Pana la urma, ca vorbim despre Brexit sau despre ascensiunea partidelor nationaliste sau extremiste la putere, radacinile care le hranesc sunt aceleasi, doar simptomele difera. Si atata vreme cat elitele liberale vor ramane mioape, societatea occidentala va ramane polarizata si slabita.
Citind ca „nationalistii si protectorii identitatilor nationale, etnice, rasiale si religioase savureaza un soi de neofascism hormonal, xenofob si agresiv” ma reped sa mai verific o data stirile. Sunt fugariti si goniti portughezii si spaniolii care lucreaza in Franta si Germania? Sunt casele romanilor din Spania si Italia incendiate? Sunt turcii din Germania urcati in camioane si trimisi inapoi in tara? Sunt China Towns golite in SUA si Europa de Vest? Despre ce vorbim de fapt in tuse atat de groase? Despre aversiunea unei parti a societatii occidentale fata de imigrantii veniti de peste mari si tari, care au probleme mari de integrare si altereaza in final modul de viata si valorile occidentale? Si din acest motiv merita ea catalogata ca neo-fascista? Faptul ca Australia ii maseaza pe toti emigrantii veniti pe mare pe o insula suprapopulata, de unde ii lasa sa ajunga pe continent doar intr-un mod extrem de selectiv, o transforma intr-o tara xenofoba? Iar Japonia, cu politica ei net antiimigrationista, cum ar trebui etichetata?
Mai aflu ca „pe de alta parte, stangistii exaltati joaca intens cartea mediului, esentialmente anti-capitalista, definind tot mai pregnant un neomarxism ecologist, hipsterist si intransigent, cu unele abordari absurde”. Cred ca e vorba de o confuzie aici. Nu despre anticapitalism e vorba. Pana la urma nimeni nu face apologia Coreei de Nord ca model de comportament ecologic. Este vorba mai degraba de punerea in discutie a modelului economic prin care societatea umana a prosperat in ultima suta de ani, in dauna evidenta a mediului inconjurator. Pastrarea acestui model si in viitor nu are cum sa duca la o schimbare fundamentala a amprentei distrugatoare pe care o punem asupra mediului inconjurator. Motiv pentru care planeaza suspiciunea unor abordari mai degraba ipocrite. Ceea ce liderii tarilor dezvoltate au livrat pana acum este total neconcludent si insuficient. In fata evidentei disparitiei padurilor, a schimbarilor climatice si a poluarii, da, exista o comunitate radicalizata, din nou din frustrare si revolta, care vrea o schimbare de model economic. Nu de oranduire politica!
Iar asta cred ca este de salutat si incurajat. Fara o presiune puternica din partea opiniei publice, liderii politici vor ramane in zone de confort, incurajati si de elitele economice, continuand sa emita ´ïndulgente” sub forma certificatelor de carbon celor care vor sa fie iertati de pacatul poluarii, in timp ce refuza sa achite altor tari costul de oportunitate asociat pastrarii padurilor intacte. Da, tocmai capitalismul ar furniza solutii in acest sens, cu conditia ca oxigenul consumat de poluatori sa fie tratat ca o marfa care trebuie platita.
„Cei care au prosperat in ultimele doua secole din spiritul libertatii, natiunile spatiului euro-atlantic, se intorc acum cu infinita naivitate impotriva libertatilor, dorind restrictii si protectie si uitand pe ce s-a cladit succesul, bunastarea si suprematia Occidentului”? Dimpotriva, domnule profesor, eu cred ca isi doresc o reintoarcere la acea societate care a produs bunastarea. Ati auzit de demonstratii in masa care sa solicite existenta unui partid unic, desfiintarea parlamentelor sau instaurarea cenzurii dupa model asiatic? Nimeni nu aspira la standardele regimurilor autoritare pe care le mentionati. Frustrarile si ingrijorarile sunt in primul rand economice si de aici incepe sa se rostogoleasca bulgarele de zapada. In final, nu puterile straine sunt cele care sapa la temelia societatilor occidentale, ci miopia elitelor main stream din aceste tari, care par sa nu inteleaga sau sa subestimeze ce se intampla cu adevarat. Spre beneficiul politicienilor de carton.
Supraestimarea importantei maselor ca generatoare de schimbare spontana si minimizarea responsabilitatii si rolului elitelor in acest proces era teza favorita a ideologiei comuniste. Preocupati de viitorul capitalismului, sa nu cadem in aceasta capcana.
