Nu cred şi nu cunosc să existe o ţară care să-şi dezvolte economia pe termen lung pe baza unei singure strategii, adică  doar  stimularea consumului prin creşterea veniturilor

Legile economice fundamentale vorbesc despre spirala inflaţionistă, care constă în alimentarea intrinsecă a inflaţiei din cauza creşterii salariilor peste dinamica productivităţii. Practic, companiile au costuri mai mari care se transferă în preţurile produselor şi serviciilor oferite, ceea ce determină angajaţii să solicite un nou val de majorare a salariului în vederea protejării puterii de cumpărare.  Stimularea consumului prin creşterea venitului poate funcţiona doar dacă consumul este orientat, cu preponderenţă, către producţia domestică.

Din păcate, sau, mai corect spus, din fericire, consumatorul se orientează către produsele cele mai competitive, care au raportul calitate / preţ cel mai bun. Aceasta creează un mediu concurenţial avantajos pentru noi toţi, deoarece astfel se încurajează inovarea şi progresul. Dar, pentru ca producţia domestică (internă) să fie competitivă, este nevoie de un mix de politici fiscale şi sociale care să încurajeze companiile locale să investească pe termen lung.

O strategie bazată pur şi simplu pe majorarea salariilor şi credinţa bazată pe aşteptarea pasivă „laissez-faire” (mâna invizibilă a forţelor naturale ale pieţei care vor anula toate dezechilibrele şi vor determina sistemul să tindă către o stare de stabilitate şi echilibru) nu poate funcţiona pe termen lung.

Aşa cum am spus, politica de majorare a salariilor pentru stimularea consumului este sustenabilă doar dacă producţia internă este stimulată şi competitivă. Pentru ca firmele active în România să fie competitive, acestea trebuie să investească pentru extinderea capacităţilor de producţie şi retehnologizare. Dar, pentru ca managementul unei companii să îşi asume proiecte de investiţii pe termen lung, acesta are nevoie de mai multe lucruri. În primul rând, predictibilitate, printr-o legislaţie fiscală şi un cadru juridic foarte stabil.

Ori, dacă ne uităm la frecvenţa propunerilor şi modificărilor fiscale din ultima perioadă, acestea descurajează prin viteza rapidă de implementare (contribuabilii nu au timp să se pregătească) şi lipsa argumentelor economice pe termen mediu-lung.

În al doilea rând, mediul de afaceri are nevoie de stabilitate fiscală şi monetară, pentru reducerea amplitudinii ciclurilor economice. Cu alte cuvinte, să nu trecem în mod abrupt de la o perioadă de creştere economică accelerată (când economia României creşte peste nivelul potenţial de 3,5%) la una de recesiune sau creştere economică lentă (sub nivelul potenţial).

Aceste şocuri abrupte implică fluctuaţii mari ale dobânzilor (care trebuiesc ajustate pentru a ţine inflaţia sub control) cursului valutar (din cauza deficitelor comerciale ample în perioada de expansiune) şi salariilor din sectorul public şi privat. În al treilea rând, mediul de afaceri are nevoie de un cadru de acţiune în care corupţia şi concurenţă neloială să fie minime (nu există corupţie zero).

Pentru aceasta avem nevoie de reforme structurale în economie, pentru debirocratizarea aparatului public, transparentizarea cheltuielilor publice, reformarea companiilor de stat care înregistrează piederi, internaţionalizarea celor care sunt competitive şi pot deveni mari companii regionale, lupta împotriva evaziunii fiscale şi concurenţei neloiale. În al patrulea rând, mediul de afaceri are nevoie de oameni necesari pentru extinderea afacerii. Pentru că o politică socială şi demografică să fie sănătoasă, această trebuie gândită pe un orizont de peste 10 – 20 de ani.

În momentul de faţă personal nu văd o asemenea strategie! Este o problema gravă, deoarece suntem a două ţară din lume din perspectiva amplitudinii fenomenului emigrării raportat la populaţia existenţa. Investiţiile în educaţie, sănătate şi sport ar trebui să fie prioritare cheltuielilor cu ajutoarele sociale şi bunurile şi serviciile consumate de statul român. Din păcate nu acestea sunt priorităţile noastre, în condiţiile în care România înregistrează cel mai scăzut nivel al cheltuielile pentru educaţie că raport în PIB prin raportarea cu restul ţărilor din UE, iar cheltuilele sociale cresc foarte accelerat, mult peste dinamică veniturilor fiscale. Astfel, dacă analizăm bugetul public la finalul lunii Aprilie, observăm că cheltuielile cresc cu 22%, faţă de nivelul preconizat de 14%.