Aceștia au câștigat la Curtea de arbitraj internațional un proces cu statul român și trebuie să primească această sumă. Inițial, datoria era de 84,5 milioane de euro, restul până la 395 de milioane reprezentând dobânzi și penalități. În condițiile în care statul român nu a plătit datoria, frații Micula s-au îndreptat către companiile de stat. O altă victimă colaterală este Romtasa. Probabil vor urma și altele.
Nuclearelectrica anunță că în data de 27.11.2019 a primit de la Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “Mazilu și Asociații” Procesul verbal de sechestru emis în data de 25.11.2019 în Dosarul de executare nr. 22/2014, creditori fiind Micula Ioan si societatile Multipack SRL și Starmill SRL, prin care s-a declarat sechestru definitiv asupra unui numar de 67.071.301 actiuni detinute de statul român.
În data de 27.11.2019, Ministerul Finanțelor Publice a notificat Nuclearelectrica prin adresa nr. 323076 cu privire la faptul că, la acest moment, executarea care face obiectul dosarului este suspendata provizoriu prin încheierea de sedință din 26.11.2019 pronunțată de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, in dosarul nr. 27749/302/2019, pana la solutionarea cererii de suspendare a executarii.
Speța privește un șir de procese în care statul român a fost acționat în instanțe internaționale de către de cetăţenii suedezi Ioan şi Viorel Micula şi societăţile European Food S.A., Starmill S.R.L., Multipack S.R.L, în temeiul Acordului privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor între Guvernul României şi Regatul Suediei. Procesul a fost deschis în anul 2005 la ICSID, Curtea de Arbitraj de pe lânga Banca Mondială, cea mai înaltă instanţă judecătorească pentru litigiile economice.
Curtea de arbitraj internațional (ICSID) a decis în luna septembrie că statul român are de plătit 331 de milioane de dolari plus dobânzile suplimentare acumulate din noiembrie 2018 lui Ioan Micula și companiilor sale, într-o dispută legală care privește investițiile fraților Micula, cetățeni suedezi, în România. US District Court for the District of Columbia a hotărât pe 11 septembrie că deciziile Curții de Justiție Europene nu se pot aplica pentru cauze care au debutat înainte de aderarea României la Uniunea Europeană.
- România a adoptat în anul 1999 Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000.
- Pe 2 octombrie 1998, autoritățile române au adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului 24/1998 prin care se acordau anumitor investitori din regiuni defavorizate o serie de stimulente, printre care în special facilități precum scutirea de la plata taxelor vamale și a taxei pe valoarea adăugată pentru mașini și restituirea taxelor vamale pentru materiile prime, precum și scutirea de la plata impozitului pe profit pe durata desemnării zonei relevante drept regiune defavorizată.
- Guvernul român a decis ce regiuni ar trebui să fie desemnate drept regiuni defavorizate și a stabilit durata acestei desemnări la cel mult zece ani. Prin hotărârea din 25 martie 1999, cu aplicare din 1 aprilie 1999, guvernul român a declarat zona minieră Ștei‑Nucet, județul Bihor, regiune defavorizată, pentru o perioadă de zece ani.
- Pe 15 mai 2000, Consiliul Concurenței a adoptat Decizia 244/2000 prin care a stabilit că mai multe dintre stimulentele acordate în temeiul OUG 24 trebuiau considerate ajutoare de stat în scopuri de exploatare care conduc la denaturarea concurenței și care trebuiau, așadar, eliminate.
- Pe 1 iulie 2000 a intrat în vigoare OUG 75/2000 care a modificat OUG 24
- Consiliul Concurenței a contestat la Curtea de Apel București faptul că, în ciuda adoptării OUG 75, decizia sa nr. 244/2000 nu a fost pusă în aplicare. Această cerere a fost respinsă la 26 ianuarie 2001 pentru motivul că OUG 75 trebuia să fie considerată o măsură legislativă, iar nu administrativă, și că, prin urmare, legalitatea sa nu putea fi contestată de Consiliul Concurenței în temeiul Legii nr. 143/1999. Această decizie a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19 februarie 2002.
- Pe baza unor certificate de investitori permanenți, obținute la 1 iunie 2000 de European Food și la 17 mai 2002 de Starmill și de Multipack, acestea au făcut anumite investiții în zona minieră Ștei‑Nucet.
- În luna februarie 2000, România a început negocierile de aderare la Uniune. În contextul acestor negocieri, Uniunea, în Poziția comună din 21 noiembrie 2001, a constatat că existau în România „o serie de scheme de ajutoare existente, precum și scheme de ajutoare noi incompatibile, care nu [fuseseră] aliniate la acquis”, inclusiv „facilități acordate în temeiul [OUG]”.
- Pe 26 august 2004, specificând că, „în vederea îndeplinirii criteriilor prevăzute de normele comunitare privind ajutoarele de stat și, de asemenea, în vederea finalizării negocierilor din cadrul capitolului nr. 6 (Politica în domeniul concurenței), [era] necesar să se elimine toate formele de ajutor de stat din cadrul legislației naționale care [erau] incompatibile cu acquis‑ul comunitar în acest domeniu”, România a abrogat toate stimulentele acordate în temeiul OUG, cu excepția facilității pentru impozitul pe profit. Această abrogare a intrat în vigoare la 22 februarie 2005.
- Pe 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniune. Nici OUG 24, nici OUG 75 nu sunt menționate la punctul 1 din titlul 2, „Politica în domeniul concurenței”, din anexa V la Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2005, L 157, p. 203, denumit în continuare „Actul de aderare”) ca măsuri de ajutor care ar fi considerate ajutoare existente la momentul acestei aderări.
- Pe 28 iulie 2005, ca urmare a revocării stimulentelor pentru investiții prevăzute de OUG, cinci dintre reclamanți, Ioan și Viorel Micula, European Food, Starmill și Multipack, au solicitat instituirea unui tribunal arbitral în conformitate cu articolul 7 din tratatul bilateral de investiții încheiat la 29 mai 2002 între Guvernul Regatului Suediei și Guvernul României. Aceasta în condițiile în care frații Micula au cetățenie suedeză. Au urmat mai mulți ani de proceduri arbitrale până la decizia ICSID
