Vă prezentăm mai jos discursul susţinut de Sophie Andrews în cadrul conferinţelor TED.

După ce s-a tăiat la mână cu un ciob de sticlă, a căzut într-un somn intermitent şi epuizant pe peronul gării. Dis-de-dimineaţă, când s-au deschis toaletele din gară, s-a ridicat cu greu şi a intrat într-una din ele. Când şi-a văzut faţa în oglindă, a început să plângă. Faţa îi era murdară şi plânsă; bluza ruptă şi murdară de sânge. Arăta de parcă era pe străzi de trei luni, nu de trei zile. S-a spălat cât de bine a putut. O dureau foarte tare braţele şi stomacul. A încercat să-şi cureţe rănile, dar orice apăsare îi producea o sângerare şi mai mare. Avea nevoie de copci, însă în niciun caz nu putea merge la spital.Ar fi trimis-o înapoi acasă. Înapoi la el. Și-a strâns mai tare haina – pentru a acoperi urmele de sânge.S-a mai privit o dată în oglindă. Arăta un pic mai bine decât înainte, dar nu-i mai păsa. Un singur lucru mai putea să facă. A ieşit din gară şi a intrat într-o cabină telefonică din apropiere.

(Sună telefonul) 

Femeia: Aici Samaritenii, vă putem ajuta? Bună ziua, cu ce vă putem ajuta?

Fata: (Plângând) Nu… nu ştiu.

Femeia: Ce s-a întâmplat? Pari foarte tulburată.

(Fata plânge)

Femeia: Poţi să-mi spui cum te cheamă? Eu sunt Pam. Pe tine cum te cheamă? De unde suni? Eşti în siguranţă?

Fata: E un telefon public din Londra.

Pam: Pari foarte tânără. Câţi ani ai?

Fata: Paisprezece.

Pam: Și ce s-a întâmplat de eşti aşa de supărată?

Fata: Vreau doar să mor. În fiecare dimineaţă îmi doresc să mor. Dacă nu mă omoară el, atunci vreau să o fac eu.

Pam: Îmi pare bine că ai sunat. Hai să începem cu începutul.

Pam a continuat cu delicateţe să o întrebe amănunte despre ea. Nu a vorbit prea mult; au fost multe tăceri. Dar ştia că e acolo, şi se simţea în siguranţă cu Pam la celălalt capăt al firului. Fata de 14 ani care a dat acel telefon sunt eu. Eu sunt fata din cabina telefonică. Fugisem de acasă şi dormeam pe străzile reci ale Londrei. Eram abuzată sexual de tatăl meu şi de prietenii lui. Mă automutilam în fiecare zi. Voiam să mă sinucid. Aveam 12 ani şi eram disperată când am sunat prima oară la Samariteni. De câteva luni mama mă părăsise, lăsându-mă în casa părintească. Iar abuzul pe care îl înduram de la tatăl meu şi prietenii lui mă transformase într-o epavă. Fugeam de acasă, lipseam de la şcoală, beam până mă îmbătam. Nu aveam nicio speranţă şi îmi doream să mor. Atunci au apărut Samaritenii.

Organizaţia există din 1953. Este o linie telefonică confidenţială de asistenţă 24/7 din Marea Britaniepentru oricine se simte disperat şi cu gânduri de sinucidere. Cum eram şi eu. Voluntarii răspund la telefon la orice oră şi convorbirile sunt confidenţiale. În adolescenţă, când eram în culmea disperării,Samaritenii au fost colacul meu de salvare. Mi-au promis confidenţialitate deplină. Aşa am căpătat încredere în ei. Deşi povestea mea era tulburătoare, n-au lăsat niciodată să se vadă. Au fost mereu acolo pentru mine şi au ascultat fără să condamne. Cel mai mult m-au încurajat să primesc ajutor; cu ei n-am simţit deloc că pierd controlul, o paralelă interesantă cu lipsa de control din celelalte aspecte din viaţa mea. Părea că automutilarea era singurul loc unde simţeam că am control.

Câţiva ani mai târziu, am reuşit să am ceva control în viaţa mea. Și am găsit în jurul meu sprijinul adecvat care mi-a permis să trăiesc cu trecutul meu. Am devenit supravieţuitor şi nu victimă a abuzului. Iar la 21 de ani i-am căutat din nou pe Samariteni. De data aceasta pentru că doream să fiu voluntar. Voiam să răsplătesc cumva organizaţia care îmi salvase viaţa. Știam că simplul gest de a asculta cu empatie poate avea un efect extraordinar. Știam că cineva care mă ascultase fără să mă judece a reuşit să facă cea mai mare diferenţă.

Aşa că mi-am pus la punct studiile, am găsit pe cineva să-mi ofere un loc de muncă şi am început să savurez voluntariatul la Samariteni. „Să savurez” este un mod ciudat de a spune, pentru că nimeni nu vrea ca cineva să fie disperat şi în durere. Dar cunoşteam impactul profund al unei urechi care ascultăşi prezenţa cuiva alături de mine în acea perioadă disperată a avut cel mai mare efect şi am avut un sentiment de împlinire că putusem să ajut oamenii ca un Samaritean.

În anii de voluntariat la Samariteni, mi s-a cerut să îndeplinesc multe sarcini. Dar cred că cel mai important moment a fost în 2008, când mi s-a cerut să conduc organizaţia timp de trei ani. Aşa că am ajuns de la fetiţa sensibilă din cabina telefonică cerând disperată ajutor, la conducătoarea organizaţiei la nivel naţional, responsabilă pentru 22.000 de voluntari. Chiar glumeam atunci şi spuneam că dacă ai sunat ca victimă, ai şanse să conduci organizaţia.

Ceea ce am şi făcut. Și cred că într-o lume dominată de specializare în orice domeniu, am înţeles cu adevărat că simplul gest de a asculta îţi poate schimba viaţa. Cred că este o noţiune simplă care poate fi aplicată în toate aspectele vieţii.

În anii ’80, când am sunat la Samariteni, nimeni nu vorbea despre abuzul asupra copiilor. Victima era adesea acuzată, victima era adesea judecată. Fiind un subiect ruşinos, nimeni nu voia să vorbească despre asta. Astăzi, judecarea şi ruşinea privesc o altă problemă. E un alt fel de stigmatizare. Cea de care ne lovim astăzi este aceea de a vorbi despre singurătate. Singurătatea şi izolarea au un efect grav asupra sănătăţii. Însingurarea influenţează semnificativ starea de sănătate. O analiză recentă a cercetărilor arată chiar o creştere în rata mortalităţii şi a morţii premature cu 30%. Singurătatea duce la creşterea tensiunii, un nivel ridicat de depresie, şi, corelat cu rata mortalităţii, poate fi asociată cu abuzul de alcool sau cu fumatul. Singurătatea este mai dăunătoare decât fumatul a 15 ţigări. Pe zi. Nu într-o viaţă, ci într-o zi. Este, de asemenea, asociată cu un grad mai ridicat de demenţă. Un studiu recent a arătat că oamenii singuri prezintă un risc de două ori mai mare pentru Alzheimer. Desigur, sunt mulţi oameni care trăiesc singuri, dar nu sunt singuri. Dar dacă ai în grijă partenerul de viaţă care suferă de demenţă te poţi simţi foarte singur.

Un recent studiu de referinţă ne oferă o definiţie foarte clară a ceea ce este singurătatea. Și spune că este un sentiment particular şi de nedorit al lipsei sau pierderii unui tovarăş de viaţă. Aceasta se întâmplă când există nepotrivire între calitatea şi cantitatea relaţiilor pe care le avem şi cele pe care ni le dorim. Cel mai mare ajutor pe care l-am primit în viaţa mea a fost de la acele relaţii personale şi de la faptul că am fost ascultată cu înţelegere. Specialiştii, şi sunt sigură că vorbesc unei săli plină de specialişti, au un rol foarte important. Însă pentru mine, un voluntar care şi-a dedicat timpul şi m-a ascultat fără să mă judece, păstrându-mi secretul, a avut o influenţă enormă care mi-a schimbat viaţa. Iar acest lucru a rămas cu mine multă vreme. După cum veţi fi presupus, în adolescenţa mea nu aveam nicio direcţie, gândindu-mă în fiecare zi dacă o prind pe următoarea. Dar a rămas impactul acelei voluntare care m-a ascultat. Când am ajuns, în sfârşit, într-un moment unde am simţit că pot trăi cu trecutul meu, am vrut să dau ceva înapoi. În experienţa mea, oamenii care au fost ajutaţi să se schimbe tot timpul au vrut să dea ceva înapoi. Aşa că am început să ofer înapoi devenind voluntar la Samariteni la 25 de ani.