În 1992, Elveţia, ţara referendumurilor pentru orice, refuza să adere la Spaţiul Economic European, anticamera Uniunii Europene, iar ţara cantoanelor a rămas o insulă de prosperitate într-o Europă care a fost lovită de criză. Cu toate acestea, Elveţia are numeroase acorduri cu UE şi a fost singurul stat nemebru UE care a ţinut un referendum, în 2009, privind aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană.
Preocuparea de a atenua consecinţele economice negative datorate neparticipării la piaţa unică europeană s-a concretizat prin semnarea, în 1999, a unui prim pachet de şapte acorduri bilaterale cu UE în domenii de interes comun: libera circulaţie a persoanelor, transportul aerian, transportul terestru, agricultura, barierele tehnice în comerţul internaţional, piaţa de achiziţii publice, cercetare-dezvoltare. O a doua serie de opt acorduri bilaterale au fost încheiate în 2004.
La întrebarea de ce nu este Elveţia stat membru a răspuns într-un interviu şi Andeas Gross, proeminent om politic şi universitar elveţian: Motivul este istoria. Europa a trecut peste trei războaie. Elveţia a supravieţuit singură. Europa şi ceilaţi au eşuat, tot singuri. De aceea am învăţat că trebuie să cooperăm pentru a ne proteja. În momentul acesta Elveţia crede ca poate face totul singură.
Cum obţine o ţară calitate de membru UE
Calitatea de stat membru al UE nu se poate obţine de pe o zi pe alta, ci presupune parcurgerea unei proceduri complexe. Odată îndeplinite condiţiile de aderare, ţările candidate trebuie să aplice legislaţia europeană în toate domeniile.
Orice ţară care îndeplineşte condiţiile de aderareEN îşi poate depune candidatura. Cunoscute sub denumirea de „criteriile de la Copenhaga”, aceste condiţii includ existenţa economiei de piaţă, a unei democraţii stabile, a statului de drept, precum şi acceptarea legislaţiei UE, inclusiv a celei referitoare la moneda euro.
O ţară care doreşte să adere la UE înaintează o cerere Consiliului, iar acesta îi solicită Comisiei Europene să evalueze capacitatea statului candidat de a îndeplini criteriile de la Copenhaga. Dacă avizul Comisiei este favorabil, Consiliul trebuie să convină asupra unui mandat de negociere. Ulterior, se deschid negocieri oficiale pentru fiecare capitol de aderare în parte.
Întrucât volumul reglementărilor europene pe care fiecare ţară candidată trebuie să le transpună în legislaţia naţională este foarte mare, negocierile se derulează pe o perioadă lungă de timp. Țările candidate beneficiază de sprijin financiar, administrativ şi tehnic pe durata perioadei de preaderare.