(PRELUARE INPOLITICS.RO–B.I.):

Scrie ieri  contributors.ro: ”Că Augustin Lazăr nu a fost un erou în vremea comunismului, asta este o certitudine. Dar tot o certitudine este și faptul că nu de el depindea eliberarea lui Filip. Și că nici măcar un gest eroic al lui n-ar fi făcut-o cu putință”. Și mai au o relevație comentatorii, legat de Lazăr: ”Grav este că a fost „procuror comunist“. Ciudat este însă că însuși Iulius Filip fusese comunist”. Spălătoria de cadavre continuă să duduie și niciun mijloc nu e precupețit, la loc de cinste fiind minciunile lui Lazăr însuși.

De cînd a izbucnit scandalul, două teme majore – pe lîngă altele secundare – au fost rostogolite în spațiul public, fie de la sine, fie prin preluarea declarațiilor procurorului general.
E vorba de ideea că Lazăr nu avea niciun rol – deci nicio vină – în eliberarea deținuților politici, doar judecătorii hotărînd asta.

”Sunt obligat să reiau precizarea conform căreia atribuția acestei comisii nu era aceea de a dispune punerea în libertate a unor condamnați, fiindcă e simplu, procurorul nu e judecător și nici alți gardieni de la grefă, funcționari ai grefei penitenciarului” se disculpa, ieri, procurorul general.

A doua, că șefia comisiilor de eliberare era asigurată prin rotație de procurorii comuniști de la procuratura județeană.

Prima teorie e spulberată de legea 23/1969 privind executarea pedepselor în închisori, care stipulează:

”ART. 28 – Comisia prevazuta la art. 27 examineaza situatia fiecarui condamnat, pentru a constata daca sint indeplinite conditiile art. 59 si 60 din codul penal, intocmind un proces-verbal in care se consemneaza modul de comportare a condamnatului in penitenciar si la locul de munca, date cu privire la munca prestata si, cind este cazul, propunerea pentru liberare conditionata.
Procesul-verbal prin care se constata ca sint intrunite conditiile cerute pentru liberarea conditionata se inainteaza judecatoriei in a carei raza teritoriala se afla penitenciarul, in vederea aplicarii dispozitiilor art. 450 din codul de procedura penala.In cazul in care comisia constata ca cel condamnat nu indeplineste conditiile pentru a fi liberat, fixeaza un termen pentru reexaminarea situatiei acestuia, termen care nu poate fi mai mare de un an. Totodata, pune in vedere condamnatului ca se poate adresa direct instantei. Cind condamnatul se adreseaza direct instantei cerind liberarea conditionata, odata cu cererea se trimite si procesul-verbal al comisiei de propuneri”.

Altfel spus, judecătorii nu aveau un cuvînt de spus decît strict în situația în care Lazăr și restul comisiei decideau să le trimită propunerea de liberare condiționată.

Lazăr nu avea decît parțial dreptul de DA, restul ținînd de judecători.

Dar avea integral dreptul de NU.

Iar Lazăr a ales să țină de acest ”privilegiu”, refuzînd să transmită vreo propunere judecătorilor. Deci, în niciunul dintre aceste cazuri judecătorii nu au fost cei care au decis să refuze liberarea condiționată, ci doar Augustin Lazăr și subalternii săi din comisie.

Mai mult, el s-a incriminat singur recunoscînd că nu lua contact cu deținuții înainte sau după analizarea dosarelor lor. Or, acest lucru ar fi fost obligatoriu, pentru a comunica deținuților că li s-a respins de către comisie liberarea, dar că au dreptul legal de a se adresa direct instanței.

O altă minciună a lui Lazăr a sunat, ieri, cam așa: ”O să vă surprindă, eu acum am aflat că erau 30 de deținuți politici și ei, fiind într-o unitate militară în supravegherea Securității, nu cred că ar fi aprobat unui procuror să meargă să vadă ce fac ei”.
Legea 23/1969 prevedea, însă, explicit: ”In exercitarea atributiilor de supraveghere, au acces in locurile de detinere si de munca presedintele tribunalului sau judecatorul delegat de acesta si procurorul competent potrivit legii”.

Ceea ce arată fără echivoc că procurorii aveau dreptul de a vernifica modul în care se achită de sarcini organele care se ocupau de supravegherea închisorilor.

A doua teză e desființată de Lazăr însuși, care a explicat în conferința de presă de ieri ce înseamna, de fapt, rotația procurorilor: cînd se pensiona ori primea alte însărcinări un procuror care deținea funcția de șef al respectivei comisii era, firesc, înlocuit cu altul. ”Eu, când am fost primit la parchetul local, am luat locul altui coleg care plecase la un alt parchet și am preluat atribuțiile lui. După un an și jumătate a venit un alt coleg care mi-a luat atribuțiile cu totul”.
Lazăr a mai explicat că a deținut funcția respectivă timp de un an și jumătate și a analizat ”foarte multe dosare, de ordinul zecilor”.
Un interval în care, așa cum am arătat, a fost responsabil direct de toate refuzurile de liberare a deținuților politici. (Bogdan Tiberiu Iacob)