O avalanşă de întrebări îi asaltează pe observatorii fenomenului politic global. Ne îndreptăm către un al treilea război mondial? Ce vor decide americanii? Se va ajunge oare la o confruntare directă între vest şi Rusia? De ce se ascunde Germania, preferând, apud Merkel, să nu permită forţelor sale să se vâre într-o operaţiune occidentală în Siria?

Germanii şi românii ar putea avea şi întrebări suplimentare. Căci, Germania nu e singura ţară care, fie şi în numele dialogului cu Moscova, se eschivează.

O face din oportunism? Din neîncredere faţă de preşedintele american? Ori poate pentru că, alături de români, s-a văzut atât de zdrobitor înfrântă la Stalingrad, astfel încât trauma rusească încă nu i-a trecut? Unde e, în aceste clipe decisive, şeful statului român? Că ţara n-are un premier capabil să facă faţă unei crize se ştie. Dar unde e şeful diplomaţiei române? Sau colegul său de la apărare?

Nu puţini analişti europeni sunt calmi, dar iritaţi şi nemulţumiţi. ”Politica siriană a Europei e o ruşine”, afirma recent creştin-democratul Norbert Röttgen, şeful Comisiei de Politică Externă a Bundestagului. Arătându-se inflamat de ceea ce afirmă a fi ”lipsa de strategie a SUA”, germanul crede că ameninţările contondente ale lui Donald Trump n-ar fi decât mesaje adresate electoratului său.

Meme similare, deplângând frivolitatea şefului Casei Albe, lansează mare parte din presa germană. Care preia fără prea mari îndoieli şi opinia influentului şef al Conferinţei de Securitate de la München, Ischinger. Conform celui din urmă, atât Vladimir Putin, ”care-şi continuă politica de intimidare, manipulare şi dezinformare”, cât şi omologul său american, cu tweet-urile sale belicoase, s-ar comporta ca nişte ”bătăuşi mucoşi în curtea şcolii”.

Totuşi, împreună cu alţi experţi, Ischinger crede că „riscul unei confruntări militare directe, ruso-americane” ar fi ”redus”. De altfel Trump a estompat el însuşi impresia existenţei unui risc de iminentă intervenţie, pe care o crease cu un prim tweet, avertizând, miercuri, Rusia, să se aştepte la ”rachete noi, drăguţe şi deştepte”. Război psihologic şi-atât?

Nici masivele concentrări navale şi aeriene din proximitatea Siriei, nici zgomotul de fond al declaraţiilor oficiale şi semioficiale nu justifică vreun final de alertă sau vreo destindere. Escaladarea conflictului e certă. O intervenţie militară occidentală, după intrarea în posesia de probe, evocată de preşedintele Franţei, privind atacul chimic declanşat recent asupra opoziţiei din oraşul sirian Duma de forţele regimului Assad, aliatul Rusiei şi al Iranului, pare să fi devenit absolut inevitabilă.

Căci, după avertismentele repetate ale unor Macron şi Trump, vestul nu mai are opţiunea, oricum fatală, a nonintervenţiei şi pasivităţii, pe care, obişnuită cu împăciuitorismul Germaniei, cu laşitatea Europei şi oboseala de război a Americii lui Obama, mizase, aiurea, Rusia lui Putin.

Doar aşa, precum şi prin încrederea excesivă în amplele ei capacităţi dezinformatoare, se poate explica, raţional, stupiditatea deciziei Moscovei de a-i da lumină verde lui Assad pentru încă un atac chimic, menit, dacă s-a întâmplat, să accelereze la maximum cucerirea Dumei.

La toate acestea se adaugă supărarea britanicilor şi aliaţilor lor pentru insolenţa rusească în cazul atacării cu Noviciok a familiei Skripal, o agresiune de-o barbarie şi anvergură care n-aveau cum să nu pună capac răbdării vestului. Încât nu e uimitor că, pe moment, Rusia, care se confruntă şi cu teama de iranieni a israelienilor, dă înapoi. Regimul Putin semnalizează o prezumtivă, dar numai vremelnică propensiune spre o înţelegere cu vestul.

În consecinţă, Moscova a permis experţilor OPCW să inspecteze Duma, după ce probabil s-a îndepărtat bună parte din probe. Ţarul, care nu se vede în stare să explice atacurile chimice din Duma şi Salisbury, îşi pune, pe de-o parte, militarii, să se arate gata şi în stare de-a se apăra, sau chiar de-a riposta unui atac în Siria. Tot el le cere însă, totodată, să-i contacteze pe americani ”pentru a evita ce e mai rău”, cum s-a exprimat un corespondent de presă din capitala Rusiei.

Or, paradoxal, ceea ce, din punctul de vedere al Rusiei lui Putin, ca şi al altor tiranii, precum cele de la Ankara şi Teheran, ori al unor grupări teroriste ca Hamas şi Hezbollah, supără deocamdată cel mai rău, este şi ceea ce îi îngrijorează mai tare pe vesteuropeni. Nu-i sperie atât riscul unui atac militar limitat, care în războiul prin procură purtat în Siria din 2011 încoace, n-ar avea nici un efect major. Cât contradicţiile şi impredictibilitatea narcisiacului Trump.

Or, în ele rezidă nu doar slăbiciunea preşedintelui american. Ci şi o parte redutabilă din forţa şi cauzele succeselor sale. Puternic îndrăgostit de el însuşi, precum şi dornic că probeze că nu e complicele intervenţiei Moscovei în favoarea candidaturii sale, şeful Casei Albe nu va risca să-şi ştirbească credibilitatea, neripostând în forţă Rusiei lui Putin.

Ce semnalizează însă întârzierea acestei riposte? Dar abandonarea vitalului element al surprizei?

Ambele exprimă certe neînţelegeri tactice şi de strategie politică, între Paris, Londra, Washington şi Berlin, inclusiv privind ameninţarea iraniană la adresa Israelului şi a lumii arabe. Dar şi intenţia vestului de a profita de şansa de a lovi coordonat şi decisiv, după o suficientă pregătire, asigurarea de rezerve şi elaborarea de planuri politice de viitor, pentru eventualitatea unei confruntări de amploare.

Care, cu cât întârzie mai mult, pare să aibă şi toate ingredientele de a fi, când va izbucni, de oarecare durată, chiar dacă nimeni n-are interesul să şi-o asume.

În atari condiţii e vital ca NATO şi UE să-şi manifeste solidaritatea şi capacitatea de acţiune, evitând şi separatismele şi confuzia între pericolul reprezentat de ţar şi aliaţii săi, pe de o parte şi, pe de alta, riscul narcisismului şi impredictibilităţii lui Trump, probabil neglijabil în raport cu beneficiile sale.

Articol realizat de Petre M. Iancu pentru DW.com