În toate aceste situaţii, viteza cu care ţi se dau înapoi banii care ţi se cuvin e mult mai mică decât cea cu care au fost încasaţi de la tine. Extrapolând, aşa se umple România de arierate, ceea ce este tipic pentru o economie decapitalizată.

Problema tocmai asta este: că arieratele, întârzierile la plată, sunt de mult timp un viciu sistemic şi instituţional al României, la toate nivelurile. Mai grav este că statul şi instituţiile sale, care ar trebui să fie garanţi ai respectării legilor şi contractelor, sunt primii în capul listei de restanţieri.

Asta se vede de exemplu atunci când, an de an, pentru a „cosmetiza” cifrele deficitului bugetar şi a se încadra în magica limită de 3% din PIB impusă de Comisia Europeană, Guvernul alege să amâne plăţile datorate contractorilor care şi-au adjudecat contracte de achiziţii şi lucrări publice. Din acelaşi motiv s-a încetăţenit şi practica întârzierii şi amânării rambursărilor de TVA, sub diferite pretexte, cum ar fi acela că mulţi dintre contribuabili prezintă risc de evaziune şi, ca atare, este nevoie de inspecţii şi verificări detaliate înainte de aprobarea deconturilor

Iar după cum ştim, peştele de la cap se împute. Prin arieratele sale, statul face două lucruri. În primul rând declanşează un adevărat lanţ de întârzieri la plată, care se propagă şi provoacă prejudicii în întreaga economie. Cei care au de primit bani de la stat îşi amână la rândul lor furnizorii şi contractorii, şi tot aşa. În al doilea rând, statul dă un exemplu extrem de prost din punct de vedere al eticii în afaceri, pe care altfel are pretenţia de a o promova strict, prin fel şi fel de reglementări împovărătoare pentru mediul de afaceri.

În acest fel, companiile, mai ales cele mari, cu poziţii dominante pe pieţe, sunt stimulate să-şi ducă şi ele cu vorba clienţii şi furnizorii cărora le datorează bani. Dacă statul însuşi îşi permite, de ce n-ar face-o şi ele. Iar în acest fel, se înfundă toată ţeava de cash-flow din economie. Și aşa ajung unii la concluzia că nu îţi trebuie neapărat capital ca să te lansezi în afaceri, ci e suficient să devii un punct important de lichiditate, fapt care îţi permite ulterior să funcţionezi ca o schemă Ponzi. S-ar putea spune că arieratele sunt aproape ca o ţeapă instituţionalizată.

Arierate au mai toate economiile lumii, dar ca excepţie, nu ca practică uzuală de disimulat deficitele, ca la noi. Ba chiar legitimată teoretic de la vârf, şi asta demult. Mircea Vulcănescu, şeful interbelic al Datoriei Publice, susţinea cu insolenţă în 1934, pentru a justifica de ce se împrumută statul „pe sub mână de la cei cărora la cere mărfuri şi servicii fără plată imediată”, că „în împrejurări trecătoare, de forţă majoră”, se poate ajunge la situaţii în care „recursul la credit e deghizat”: „Când lefurile nu se plătesc, sau când furnizorii aşteaptă cu lunile, în fond, statul nu face altceva decât să se împrumute”.

Arieratele sunt precum o boală contagioasă, care se răspândeşte şi denaturează fondul economiei de piaţă. Ele determină un lanţ de întârzieri la plată mai rele decât deficitele, care nu doar că alimentează recesiunea, ci o şi distorsionează prin redistribuţie. Precum lipsa pieţelor, impactul arieratelor e semnificativ şi de lungă durată. Asta în condiţiile în care distribuţia defectuosă a resurselor (pieţele alocă resursele permanent, nu cum le redistribuie bugetul, selectiv şi neuniform) afectează grav evoluţia PIB.

Mai mult articole de IONUȚ BĂLAN puteţi citi pe bloguluibalan.ro

Acest articol a fost publicat în numărul 29 al revistei Capital, disponibil la chioşcuri în săptămâna 23 – 29 iulie 2018